Popor de ficționiști

Din exterior, casta presei pare împărțită în trei:

• știriștii – cei care aleargă cu limba scoasă să fie primii care dau o știre
• investigatorii – cei care anchetează și scot la iveală matrapazlîcuri și bombe, fac reportaje surprinătoare și iau interviuri beton
• profeții – analiștii a căror principală obsesie e să poată zice mîinde despre ce scriu azi: „V-am zis eu?!”

Problema presei de la noi e de fapt trei probleme, după cum urmează:

• știriștii inventează și ridică la nivel de știre tot felul de aiureli. Vîrful imbecilității e atins în TV unde vedem din ce în ce mai des transmisii în direct, uneori în toiul nopții, din fața unor instituții cel mai des goale, unde nu se întîmplă nimic. Zeci de mii de euro aruncați pe geam ca să creeze iluzia unei știri „de la fața locului”.
• investigatorii nu mai anchetează mare lucru și se mulțumesc cu ce le pică de la „surse”. E mult mai comod decît să alergi prin orașul ăsta aglomerat. Sursele sînt, cel mai des, colegi de partid plini de ură, colegi pentru care veridicitatea e un cuvint in limba maghiara. Informația nu mai e verificată și intoxicările zboară fericite ca stolurile de vrăbiuțe de la o redacție la alta.
• profetul e cel mai trist. El s-a trezit acolo aproape fără să vrea. De aceea spaima de a da greș e enormă. Și delirul pe măsură. Ca să fie luat în seamă trebuie să anunțe grozăvii. Drame. Potopuri. Apocalipse. Ce fel de profet e ăla care ar ieși zilnic, timp de o săptămînă să vă spună „azi nu se întîmplă nimic”? Sau „azi un cîine va trece strada”? „Disoluția statului de drept” sună mai spărios.

Asadar, la noi, știriștii au devenit interpretii unor mici piese de teatru de amatori transmise în direct, investigatorii s-au transformat in autori de telenovele cu spioni cosmici si silicoane fermecate iar profeții sînt un fel de autori de teatru radiofonic horror care își citesc creațiile la TV. Presa e cel mai prolific producător de ficțiune din toată istoria, pe jumătate adormită, a literaturii române. La asta adăugăm efortul de creație al unor prim miniștri poeți și miniștri autori de romane. Sau, ca să fim la zi, efortul creator al lui Nicolae Cochinescu, fost Procuror General și actual judecător la Curtea Constituțională, care a scris si el, mai demult, pe cînd era procuror la Vâlcea, un volum de povestiri. Mai merită să adăugăm ca Ziaristul Neamului  e autor și iubitor de SF? (Vorbesc de CTP. Cel care acum cîteva săptămîni, pe Pro-Cinema, răfuindu-se cu Tim Burton, dădea acest  citat din Zaharia Stancu: „Fantezie au doar proștii”)

Presa scrisă e sufocată de ficțiune proastă în cantități excesive. Reportajul și investigația aproape că au dispărut ca genuri. (E de amintit aici efortul singular pe care îl face Dan Turturică la România Liberă. Am să revin asupra subiectului, acolo avem dovada că se pot face presă de calitate și site-uri foarte bune și în criză). În același timp, toată lumea deplînge presa în agonie și sugerează, măcar în subtext, că presa „de calitate” nu are nici o șansă pentru că poporul vrea circ. Apropos de circ, dacă televiziunea e presă, vă recomand acest articol al lui Pleșu despre re-inventatul Lucian Mîndruță. Paradoxal singura presă care își face treaba oferind exact ce promite, e cea tabloidă. Și nu e de mirare că prosperă.

Excesul de ficțiune e de fapt sindromul ruperii de realitate. Efortul mogulilor de a-l demola pe Traian Băsescu, care a fost, pînă la un punct, unul perfect rațional, pare a fi devenit autonom și independent de ținta inițială. Ei au reușit să creeze, mai mult decît slăbirea Marinarului, o cultură a ficțiunii în redacțiile ziarelor și televiziunilor noastre. Sistemul de valori intern al redacțiilor a fost atît de serios afectat încît acum e aproape imposibil de reparat. Am putea să ne amuzăm dacă realitatea nu s-ar obstina să urle la noi. Prin gura Curtii Constitutionale, de pildă. Lecturați vă rog CV-urile membrilor CCR pe care le găsiți aici. Nu vă ia mult, vă promit. Veți fi uluiți de experiența și înțelepciunea de viață a celor care au ajuns să decidă viitorul României. Și veți fi de acord cu mine că cea mai bună decizie pe care ar putea-o lua CCR la următoarea ședință e să se declare pe sine ne-constituțională și să se scoată în afara legii de bună voie. Asta pentru puțin realism.

Sau, după cum îmi șoptește Bleen, ca să nu devenim un popor de frecționiști.