Popor de ficționiști

Din exterior, casta presei pare împărțită în trei:

  • știriștii – cei care aleargă cu limba scoasă să fie primii care dau o știre
  • investigatorii – cei care anchetează și scot la iveală matrapazlîcuri și bombe, fac reportaje surprinătoare și iau interviuri beton
  • profeții – analiștii a căror principală obsesie e să poată zice mîinde despre ce scriu azi: „V-am zis eu?!”

Problema presei de la noi e de fapt trei probleme, după cum urmează:

  • știriștii inventează și ridică la nivel de știre tot felul de aiureli. Vîrful imbecilității e atins în TV unde vedem din ce în ce mai des transmisii în direct, uneori în toiul nopții, din fața unor instituții cel mai des goale, unde nu se întîmplă nimic. Zeci de mii de euro aruncați pe geam ca să creeze iluzia unei știri „de la fața locului”.
  • investigatorii nu mai anchetează mare lucru și se mulțumesc cu ce le pică de la „surse”. E mult mai comod decît să alergi prin orașul ăsta aglomerat. Sursele sînt, cel mai des, colegi de partid plini de ură, colegi pentru care veridicitatea e un cuvint in limba maghiara. Informația nu mai e verificată și intoxicările zboară fericite ca stolurile de vrăbiuțe de la o redacție la alta.
  • profetul e cel mai trist. El s-a trezit acolo aproape fără să vrea. De aceea spaima de a da greș e enormă. Și delirul pe măsură. Ca să fie luat în seamă trebuie să anunțe grozăvii. Drame. Potopuri. Apocalipse. Ce fel de profet e ăla care ar ieși zilnic, timp de o săptămînă să vă spună „azi nu se întîmplă nimic”? Sau „azi un cîine va trece strada”? „Disoluția statului de drept” sună mai spărios.

Asadar, la noi, știriștii au devenit interpretii unor mici piese de teatru de amatori transmise în direct, investigatorii s-au transformat in autori de telenovele cu spioni cosmici si silicoane fermecate iar profeții sînt un fel de autori de teatru radiofonic horror care își citesc creațiile la TV. Presa e cel mai prolific producător de ficțiune din toată istoria, pe jumătate adormită, a literaturii române. La asta adăugăm efortul de creație al unor prim miniștri poeți și miniștri autori de romane. Sau, ca să fim la zi, efortul creator al lui Nicolae Cochinescu, fost Procuror General și actual judecător la Curtea Constituțională, care a scris si el, mai demult, pe cînd era procuror la Vâlcea, un volum de povestiri. Mai merită să adăugăm ca Ziaristul Neamului  e autor și iubitor de SF? (Vorbesc de CTP. Cel care acum cîteva săptămîni, pe Pro-Cinema, răfuindu-se cu Tim Burton, dădea acest  citat din Zaharia Stancu: „Fantezie au doar proștii”)

Presa scrisă e sufocată de ficțiune proastă în cantități excesive. Reportajul și investigația aproape că au dispărut ca genuri. (E de amintit aici efortul singular pe care îl face Dan Turturică la România Liberă. Am să revin asupra subiectului, acolo avem dovada că se pot face presă de calitate și site-uri foarte bune și în criză). În același timp, toată lumea deplînge presa în agonie și sugerează, măcar în subtext, că presa „de calitate” nu are nici o șansă pentru că poporul vrea circ. Apropos de circ, dacă televiziunea e presă, vă recomand acest articol al lui Pleșu despre re-inventatul Lucian Mîndruță. Paradoxal singura presă care își face treaba oferind exact ce promite, e cea tabloidă. Și nu e de mirare că prosperă.

Excesul de ficțiune e de fapt sindromul ruperii de realitate. Efortul mogulilor de a-l demola pe Traian Băsescu, care a fost, pînă la un punct, unul perfect rațional, pare a fi devenit autonom și independent de ținta inițială. Ei au reușit să creeze, mai mult decît slăbirea Marinarului, o cultură a ficțiunii în redacțiile ziarelor și televiziunilor noastre. Sistemul de valori intern al redacțiilor a fost atît de serios afectat încît acum e aproape imposibil de reparat. Am putea să ne amuzăm dacă realitatea nu s-ar obstina să urle la noi. Prin gura Curtii Constitutionale, de pildă. Lecturați vă rog CV-urile membrilor CCR pe care le găsiți aici. Nu vă ia mult, vă promit. Veți fi uluiți de experiența și înțelepciunea de viață a celor care au ajuns să decidă viitorul României. Și veți fi de acord cu mine că cea mai bună decizie pe care ar putea-o lua CCR la următoarea ședință e să se declare pe sine ne-constituțională și să se scoată în afara legii de bună voie. Asta pentru puțin realism.

Sau, după cum îmi șoptește Bleen, ca să nu devenim un popor de frecționiști.

Facebook Comments

8 comentarii

  1. Păi CCR este neconstituţională din mai multe motive:

    CCR reprezintă cea de-a treia cameră legislativă, fără ca de fapt să fie aleasă. Ceea ce atrage nulitatea absolută a tuturor deciziilor sale. Dacă n-ar fi legislativă ar fi judecătorească. Dar puterea judecătorească n-o revendică. Dacă nu e recunostută nici ca partea a legislativului, nici a puterii judecătoreşti, înseamnă că e ambele, ceea ce pune o altă problemă, cea a separaţiei puterilor în stat. Cum ar veni, CCR e o robă cu tichie a sistemului democratic, ce face ca două justiţii să coexiste armonios cu trei legislative. Cam ca un conclav al ayatolahilor, ce asigură democraţia din Iran. Simplu, nu?

  2. Jurnalistii sunt jurnalisti si atat. Unii mai buni, altii mai slabi, unii cinstiti, altii corupti, unii talentati, altii mai putin talentati, sunt exact precum societatea despre care scriu. Problemele presei sunt problemele societatii, iar sa te superi pe presa este ca si cum te-ai supara pe toata lumea, adica total irational. Ca sa te superi pe o anume parte a presei este un gest comic, iar daca esti om politic este si mai comic.

    @Andra are perfecta dreptate cand sustine ca nu putem pretinde sa avem o clasa politica mai buna atat timp cat electorul ordinar nu are un minim nivel de cultura. Cerem prea mult politicienilor in raport cu cat cerem celui de langa noi.

    Respectand acelasi principiu enuntat de @Andra este absurd sa te superi pe tagma jurnalistilor fara sa iei in calcul pentru cine scriu ei. Care este ziarul cu cel mai mare tiraj? 🙂

    Am mari rezerve cu privire la privighetoarea de Turturica si, pentru ca nu ai gasit decat un exemplu singular, cred ca articolul acesta l-ai scris, asa, ca pentru prieteni.

    Aaaa, era sa uit, mai exista o categorie de jurnalisti, anume cei care scriu la comanda, tonomatele.

  3. lucrurile sunt simple: 50% dintre romani nu sunt pur si simplu reprezentati in spatiul public, jumatate de tara NU EXISTA, practic, nu are voce

    desi, ca in schizofrenia comunista, presa isi atribuie rolul de a vorbi si in numele lor (de a ne "reprezenta" pe toti).

    echilibrul de 50-50 se poate insa rasturna oricand in favoarea celor care "au voce", pt. ca absentii nu au niciodata dreptate

    Dovada: articolul de ieri al Alinei Mungiu, care a rasturnat cam o tona de inteligenta si argumente peste cei care sustin ca in Romania "justitia nu face nimic".

    Cam asta astepta electoratul sa vorbeasca cei din PDL, pt. ca educatia si limbajul acesta de la Alina Mungiu l-a invatat, si orice comunitate e in primul rand o comunitate lingvistica, de limbaj

    … in loc de asta, am auzit de reforma justitiei de la Sergiu Andon, de la Bolcas si de la Ioan Oltean.

    Tio zice referitor la legea educatiei, ca reforma nu se poate face fara oameni, nu se poate face de catre un singur om. La fel, schimbarile in justitie si de oriunde (constitutie, stat, etc) nu se pot face daca nu se creaza intai de toate cultura lor, impreuna cu ele, pt. ca schimbarile pot fi oricand reversibile, PSD le poate schimba oricand la loc – cultura insa NU

    Ori – ca sa vorbesti de crearea unei culturi de orice fel in curtea PDL-ului e echivalent cu a fluiera in biserica. Drept pentru care, basescu schimba istoria, iar PSD si PNL profita de ea si o scriu.

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *