Ca adept rațional al moderației, mă tem de o suprareacție antiislamică, dar nu de dragul unui Islam degenerat în ideologie teroristă, ci pentru că-mi doresc să conserv valorile europene: nu trebuie să devenim fanaticii antifanatismului. Pe de altă parte, bilanțul greu al terorismului arabo-musulman (sau negru-musulman în Africa, unde operează Boko Haram) are carate simbolice imposibil de minimalizat: morții de la Paris nu se pun în balanță cu aceia dintr-o catastrofă aviatică.
Una e natura, accidentul fatal, și alta moartea ca rezultat al planificării minuțioase, peste frontiere. Papi, intelectuali laici, profesori de teologie și de istorie a religiilor, artiști și politicieni au tot încercat dialoguri cu lumea islamică postcolonială. E o iluzie să credem că aceste dialoguri n-au construit poduri durabile între națiunile mediteraneene doar pentru că elitele arabe sunt încă tributare discursului socialist anticolonial din anii ’60 ai secolului trecut. Degeaba mi se spune că textul coranic e majoritar pacific sau că și Biblia conține pasaje violente. Creștinismul, autolimitat prin umanism, Renaștere și democrația modernă, a devenit o religie „inofensivă“; o tradiție, un patrimoniu, o spiritualitate, un rezervor de martiriu antitotalitar. Dacă religiile trec prin cicluri de natură „organică“, ar însemna să scuzăm terorismul musulman actual ca pe o criză de creștere. Numai că el nu e o acnee adolescentină. Islamul clasic s-a consumat între secolele IX-XII după Hristos și tot ce i-a urmat a fost manierism, decadență, rețea de filantropie socială, politizare sau ideologie criminală de-a dreptul. E deci ceva defect în însăși dinamica istorică a Islamului și, dacă nu admitem asta, nu vom reuși să-i limităm cuceririle agresive. Da, ecuația Islam=terorism e un amalgam nedrept. Problema nu stă în majoritatea tăcută a lumii islamice, fără reprezentare politică serioasă și de cele mai multe ori înfricoșată. Problema la care ni se cere un răspuns – acum, nu peste 50 de ani – este cum eradicăm terorismul de matrice islamică?
Din păcate, nu avem nicio strategie de răspuns direct. Pentru că, înainte de autoapărarea civilizației occidentale, avem de câștigat o altă bătălie, pur internă: cea împotriva corectitudinii politice, o religie culturală a marxismului pervers reciclat după comunism. O religie fanatică, ai cărei adepți, adversari ai civilizației iudeo-creștine, au o gândire pur darwinistă, amorală. Chiar îmi povestea un amic despre o colegă de-a sa de la ONU, New York, o suedeză ultraliberală, care a răspuns că, dacă civilizația europeană piere, nu are ce să-și reproșeze: „e vorba de selecția naturală“. Cu asemenea poncife autoparalizante, dominând media și universitățile noastre, va fi greu – sau tragic imposibil – să organizăm într-o atmosferă rațională răspunsul nostru față de terorismul islamic. Și totuși, psihanaliza nu e o știință exactă, hiperfilantropismul produce ură interetnică și soluții nerealiste, iar mania egalitarismului nu face decât să aplatizeze, odată cu ierarhiile de merit, șansele societăților noastre de a-și reafirma, salvator, identitatea periclitată. Da, aș vrea să rămân moderat, dar moderația, ca străvechi filon conservator, are nevoie de umor, de forță și de speranță în Dumnezeu, nu de circuri mediatico-umanitare chemate să divinizeze alteritatea și să ne bage vinovăția în vene, ca pe un drog. Cum să le amintim mai bine islamofililor de serviciu că mult incriminatele Cruciade au început la peste trei secole de la începutul expansiunii islamice, pe când sudul continentului nostru era deja sub flamura Profetului? Și cum să nu repetăm greșeala de a acționa atât de târziu?
Preluare Revista 22
(Foto: midnightwatcher.wordpress.com)
