M-am gândit toată ziua cum să formulez chestia asta fără să scandalizez prea multă lume:
După capul meu de femeie, femeile, din ce sunt mai deștepte și din ce sunt “mai” femei, din ce întâmpină mai mari greutăți în a-și pune efectiv la lucru rafinamentul intelectual.
Ele se pot remarca printr-o nespusă eleganță a minții; sau printr-o inteligență animalică. Dar atunci când trebuie să producă ceea ce se numește îndeobște “o operă”, produsul finit e expresia unui soi de exces, iar opera devine, într-un fel, “insuportabilă”. Există în produsul finit ceva insuportabil de dezechilibrat și de urgent și, prin asta, de patetic care le împiedică să devină “de top”. Tot ceea ce duc ele la capăt, devine, dintr-o dată, un prea-mult.
Nu mă refer aici la un exces de entuziasm sau de pasiune; de entuziasm și de pasiuni ducem – sau nu ducem – lipsă cu toții. Mă refer la ceva mai abstract și mai profund, la un fel de impetuozitate primordială care nu e nici lipsă de luciditate și nici lipsă de echilibru, care nu e, de fapt, niciun fel lipsă, ci e un surplus, un preaplin. Cel mai mic gest – existențial sau intelectual – al femeii urlă, strigă, răcnește, angajează, inhibă, excită și exasperează. Diplomația și prudența ei sunt, ambele, esențialmente superficiale. Și niciodată cu adevărat eficiente.
Pentru ca o femeie să fie cu adevărat excepțională, este aproape obligată să-și asume discreția, ba chiar, dacă realitatea o cere, retragerea. Pentru a se impune intelectual și uman i se cere să fie – sub toate aspectele – un om rezervat.
Pentru a se salva de minorat, i se cere să rămână o apariție minimalistă. Doar minimalismul emoțional, intelectual și social poate produce, în cazul femeii, efecte desăvârșite.
PS: Între noi fie vorba, femeia intelectuală reușește cu greu să-și disimuleze totalul dezinteres pentru contemplație. Ea nu tace niciodată când face.
(Foto: yogawithkarel.tumblr.com)
