Ce nu înțeleg studenții – și firește că nu e vina lor – e că o carte nu se citeşte pur şi simplu, o carte se înţelege.
Dar cum să le pretinzi să înțeleagă o carte pe care n-au citit-o cap-coadă?
Bibliografia obligatorie a fiecărui curs, în loc să propună familiarizarea cu 2-3 cărți fundamentale, propune lectura unor capitole disparate. Asta au studenții de pregătit pentru examene: niște fragmente din niște capitole provenite din 3-5 cărți – multe dintre ele ne-fundamentale, dar pe placul profului.
Cum – și pe ce bază – să-i stimulezi să citească lucrări întregi când lor li se cere pentru examen să cunoască informațiile expuse la paginile 58, 61, 234 și 249? Și – atenție, deloc de neglijat! – texte preponderent în limba română. Dacă nu ești student la limbi străine, munca cu dicționarul e considerată scandaloasă, aproape neetică (deși, la 19 ani, orice tânăr acceptat de un program universitar ar trebui să fie capabil să citească fluent în cel puțin o limbă străină de mare circulație.)
Cum, deci, să le pretinzi să înțeleagă contextul informațiilor ? Veți spune: păi nu asta e treaba profului, să contextualizeze informația?
Adevărul este că la curs nu se mai contextualizează nimic. La curs se discută o suită de slide-uri Power Point, cu idei principale în jurul cărora proful – mai plictisitor sau mai elocvent – țese o poveste. Nimeni nu mai ia notițe fiindcă, nu-i așa, ideile principale sunt deja pe slide-uri. Toată lumea este de acord că schema logică e suficientă. Pare de bun simț să-ți dorești ca studentul să rămână cu „ceva esențial”. Contextul, evident, este o piedică în calea reținerii ideilor de bază. Autorii își pierd, în mod bizar, vremea cu explicarea contextelor. Cărțile din biblioteci sunt pline de detalii contextuale. Detaliile, evident, nu înseamnă nimic. Pe scurt, cărțile sunt pline de nimicuri pe care nu le citește nimeni fiindcă, nu-i așa, acelea “nici nu ți se cer”.
Date fiind cele de mai sus, cum să pretinzi studentului să construiască, la finalul a trei ani de citit jumătăți de pagini, o lucrare de diplomă de 70 de pagini când e foarte probabil ca el să nu fi parcurs în viața lui, din scoarță în scoarță, o lucrare teoretică importantă? De unde să ia, bietul de el, gândirea cu bătaie lungă, de unde să știe cum să-și urmărească ideea proprie, de unde să știe cum s-o dezvolte, cum să ramifice un argument când n-a urmărit în viața lui firul unei idei importante, expuse de un autor important? Habar nu are de ce o carte începe cum începe și se termină cum se termină. De curând, mi-am dat seama că o studentă credea că toate cărțile au aceeași structură! Asta, probabil, pentru că se face mare caz de structura pe care ea însăși trebuie s-o urmeze ca să-și scrie teza de licență.
… Iar un student silitor chiar va scrie o lucrare de licență curată ca lacrima, deși n-are deprinderea muncii cu detaliile. Pentru el, cartea teoretică e făcută din capitole, nu dintr-o țesătură de informații. Drept urmare, va respecta cu sfințenie structura capitolelor. Va scrie o lucrare impecabilă din punct de vedere formal, dar plină de contradicții interne, de argumente aiurea, de nepotriviri de toate felurile. Nici nu poți corecta o asemenea lucrare. Nici nu ai idee ce să-i spui, cum să-ți formulezi obiecțiile, cum să-i explici ce-a greșit, cum să-i explici că ideile dintr-un paragraf contrazic ideile din următorul paragraf, că bate apa-n piuă, că unele fraze nu au noimă, iar altele sunt pur și simplu “nefirești”, că, într-un final, nimic nu se leagă?! Știi că exercițiul de compoziție nu-i folosește la nimic tocmai pentru că nu se leagă de nimic, nu are justificare reală – nici profesională, nici existențială, nici măcar didactică. Și știi că în disertația de master va face aceleași greșeli. Plagiatul, în cazul ăsta, e doar o problemă printre altele. Poate nici măcar una esențială.
Lucrarea aceea de diplomă nu are precedent în viața intelectuală a studentului și nici nu va determina vreo căutare ceva mai sistematică a vreunui adevăr științific. Veți spune poate: “e scrisă de el, deci tot e ceva.”
Așa să fie oare? Nu era mai util să citească de 2 ori, cu creionul în mână, “Despre libertate” a lui John Stuart Mill sau „Criza spiritului american” a lui Allan Bloom sau “Republica” lui Platon?
E nefiresc să ceri studenților proiecte de compoziție înainte de a le cere să citească lucrări integrale; și de a purta cu ei un dialog profund în marginea celor citite. Ei trebuie să înțeleagă ce citesc mai înainte de a înțelege cum, ce și de ce să scrie.
Dacă ne-ar reuși asta, am avea poate mai mulți tineri care ar prinde gustul gândului scris pe-ndelete. Aceștia ar descoperi că înțelegând ce au scris alții se pot, la rându-le, face înțeleși prin scris. Și că această reciprocitate le va salva viața.
(Foto: tipocar.ro)
