Au trecut câteva luni bune de la tragedia din Colectiv și încă n-am izbutit să înțeleg până la capăt natura și amploarea consecințelor acestei nenorociri asupra românilor. Nu pot decât să constat că, deși muncesc râvnos de unsprezece ani pe ogorul cunoscut, îndeobște, de-a lungul și de-a latul lumii academice anglo-saxone drept Death Studies, există aspecte ale impactului tragediei din Colectiv pe care nu știu de unde să le apuc.
Tragedia din Colectiv a scos România în stradă. Asta am văzut cu toții.
Lumea toată, cu legile și pârghiile ei naturale și supranaturale, sociale și politice, a fost pusă atunci sub semnul întrebării. Se cautau vinovați. Se mai caută și astăzi. Cum nu sunt puțini, vina a împăienjenit totul, oameni și instituții deopotrivă. Se cer demisii, respectarea legii, mai mulți bani, medicamente și spitale, mai puține biserici, mai puțină corupție, mai puține taxe, mai puține teme. Firește că nici școlile din România nu sunt ce-ar trebui să fie, firește că prea puține clădiri publice și private sunt asigurate contra incendiilor, firește că numărul real al clădirilor neconsolidate împotriva unui eventual cutremur nu-l știe nimeni, nici măcar Dumnezeul Bisericii Ortodoxe Române. Firește că într-o țară putredă ca a noastră, moartea stă la pândă la fiecare colț.
S-a vorbit de meteoriți căzuți din cer, de îngeri care au întins brațe de lumină, de Satana însuși care, invocat prin răcnete rock într-o zi nefastă, a urcat din măruntaiele pământului ca să-și ia tributul de suflete tinere. Au apărut eroii, lașii, demonii, impostorii.
Dar nu se caută doar vinovați, se caută și teodicei. Vălvătaia din inimile zecilor de mii de manifestanți care au ieșit pe marile bulevarde ale marilor orașe nu s-a stins nici astăzi. Lumea așteaptă ceva.
Așa a fost de când lumea, în vălmășagul durerii, oamenii și națiunile recapitulează totul. Suferința extremă dă naștere, printre altele, și la acest paradox: paralizează și mobilizează tot ceea ce se poate paraliza și mobiliza: resurse psihologice, rămășițe simbolice, bâte, calomnii, rugăciuni. În mijlocul haosului dispar diferențele dintre posibilități și proiecte, dintre nevoi și dorințe, dintre griji și temeri. Oamenii trăiesc acut, paroxismal, suferind atât consecințele dezorganizării cât și a imobilității proprii. Totul se mișcă, dar toate stau pe loc.
Corectați-mă dacă mă înșel, dar mie mi se pare că de ceva vreme România întreagă e cuprinsă de un cumplit efort de reinventare. Dacă ar putea, s-ar reinventa, probabil, cu mituri cu tot. Dar uite că nu-i iese. Cât privește reacția față de moarte, mulți români cu care vorbesc par a fi blocați într-un interstițiu, într-un vid simbolic, la marginea a două modele de a muri – tradițional și neo-modern -, deopotrivă necovingătoare și anxiogene.
Citeam, nu de mult, că prima și cea mai copleșitoare provocare a suferinței este de natură cognitivă. Altfel spus, în marginea pierderii poți, la nevoie, improviza, nu însă și specula. Speculația condamnă la ruminație obsesivă, la “învârteală interesată”, la “în zadar”. Lipsindu-i mecanismele de autolimitare, speculația proliferează, anxiogenic, fără oprire. Povestea fondatoare devine scorneală, adevărul fundamental devine sofism. Nu te poți reinventa în lipsa unor repere fundamental-verosimile.
Pe de altă parte, însă, improvizarea de la A la Z a unei soluții personale la problema suferinței și morții comportă resurse psihologice, simbolice și existențiale care, uite, nu se (mai) află la îndemâna noastră.
În lipsa “prototipului” de moarte bună și a “protocolului” care să confere credibilitate, anvergură și prestigiu conduitei proprii, confruntarea cu moartea devine orice altceva, mai puțin ceea ce este cu adevărat.
Sub presiunea sufocantă a calamității, oamenii supun, spontan, moartea unei probe de… intersubiectivitate. Iată proba de foc a morții! S-ar putea spune că moartea mai există în măsura în care există şi oameni dispuşi să speculeze pe marginea înţelesurilor sale; altfel spus, în măsura în care această grozăvie, acest teribil gol de sens, se poate constitui drept subiect şi miză a interpersonalității cotidiene. Volatile, polimorfe, vag-relevante, romanţate, obsesive, aceste judecăţi, păreri, idei și credinţe personale despre moarte par a fi devenit înseşi morţile de care fiecare dintre noi va muri.
Când Moartea intră în etica dezbaterii și devine miză de talk-show, cu Moartea se poate polemiza. Moartea poate fi nu numai învinsă, ci și denunțată, cu surle și trâmbițe, la televizor și pe Facebook, drept eroare medicală, eroare de sistem sau indolență politică. “Corupția ucide”, comenta atunci, cu durere și înflăcărare, Mircea Cărtărescu pe pagina sa de Facebook bilanțul tragic al incendiului din clubul Colectiv. Corupția, nu moartea este cea care, în primă instanță, pare să ne omoare. Cei vinovați trebuie închiși, iar primul ministru trebuie să plece. Bine că a plecat.
Dar revenind la problema de principiu, se poate spune că atunci când oamenii nu mai știu cum să moară, se străduiesc să înceteze din viață cât mai corect cu putință. Apare aici dorința – nu neapărat paradoxală – de a deplasa accentele și de a rezolva, astfel, irezolvabilul. Și uite cum moartea bună nu mai are nicio legătură cu raiul (cu ceeee?). Moartea bună e moartea corect rezolvată. Protocolul încetării din viață este, în esență, o problemă socială care solicită, pertinent, soluții sociale, care mobilizează, salutar, impulsuri etice, și care, în consecință, conferă demersului sociologic și social-politic o legitimitate unică și de netăgăduit.
În tăvălugul dezastrului, manifestările oamenilor se precipită, deci, în zona – problematică dar gestionabilă – a socialului. Zona existențială, prin însăși evidența sa, rămâne invizibilă și inaccesibilă, căci incalificabilă. Neînțelegerile se țin lanț: arșii salvați din incendiu mor în spitale. Ceea ce n-a ucis focul, ucid, sistematic, bacteriile intraspitalicești. Măsurile sociale, politice și mediatice – tot mai precise. Durerea – tot mai atroce și mai neînțeleasă.
Ce se întâmplă atunci când murim? Cum nu știe nimeni răspunsul, întrebarea rămâne una tâmpită. Iar noi veșnic iritați de propria tâmpenie.
Probabil că tocmai această iritabilitate de fond alimentează zelul cu care amendăm public toate neregulile sociale provocate de și prin moarte. Revin, deci, la această deplasare a accentelor dinspre protocolul existențial înspre protocolul social. Ce este, totuși, în neregulă cu o abordare fundamental socială (și implicit sociologică) a morții?
Totul este în perfectă regulă. Or tocmai aceasta este problema. Abordând moartea exclusiv pe nivelul concretului social și rezolvând-o în termenii specifici acestui nivel, rămânem cu impresia că “datele” morții sunt transparente, gestionabile și, în ultimă instanță, rezolvabile ori cel puțin explicabile. Moartea, deci, va fi această problemă socială care, de regulă, poate fi evitată dacă autoritățile locale, mediul spitalicesc și acționarii clubului Colectiv și-ar fi făcut treaba corect.
Ce se întâmplă, de fapt, când cineva moare? Ceva n-a mers. Ceva trebuia făcut mai bine. Să fie oare moartea nimic mai mult decât consecința unei neglijențe, a unei lipse oarecare? În termenii discuției noastre, nimic mai rezonabil decât credința că cineva anume este responsabil pentru nenorocirea care tocmai a avut loc; și că, deci, cineva ar trebui să răspundă pentru cele întâmplate. Mai mult decât atât, cineva trebuie să ne asigure că acea eroare nu se va mai repeta.
Exigența socială răzbună, calmează, ostoiește. În fața urgenței sociale a nenorocirii, simplificarea “texturii” Morții pare nu numai scuzabilă, ci chiar necesară.
Concluzionând ironic, ceea ce nu se înțelege, se rezolvă. Instrumentalizarea activă a morții de către noi toți, practicalizarea excesivă a unei probleme esențialmente existențiale înseamnă abținerea activă de la a-i conferi sensuri. Eticheta practică lămurește conjunctura morții, iar prin aceasta, nelămurește experiența morții. Pe termen lung, neajunsurile sunt considerabile.
De ele mă voi ocupa, sper, cu altă ocazie.
Deocamdată nu pot decât să închei abrupt și nelămuritor: moartea este socială sau nu este deloc.
(Foto: Bogdan Budeș/3 noiembrie 2015)
