Viata halucinanta si halucinogena

Omul modern are nevoie de droguri. O nevoie imperioasa, acuta, o nevoie care nu poate fi tinuta in loc de nimic. Omul modern se raporteaza la orice ca la un drog. Jumatate din cumparaturile pe care le facem sunt facute pentru exaltarea creierului si nu din nevoie. Jumatatea necesara, va avea mereu anumite calitati, anumite marci, sau va costa mult mai mult decat ar fi cazul. Tot drog e si asta. Mersul cu masina e un drog. Ne face sa ne simtim bine, capabili, potenti. Sexul e un drog, consumat in tabloide, in reviste glossy sau, executat sportiv, la perfectie, cu persoane pe care abia le cunoastem.

Politica, scandalurile, cancanurile, emisiunile care ne arata mizeria umana sub cele mai diverse forme, sunt tot droguri. OTV-ul e un drog. Oamenii care se uita la aceste monstruozitati se simt bine pentru ca, oricat ar fi decazut, oricat de jos ar fi ajuns pe orice scara a umanitatii, oricand se gasesc unii care sa stea mai jos decat ei.

Temele mari ale omenirii moderne sunt de asemenea droguri. Ecologia, drepturile diferitelor tipuri de minoritati, incalzirea globala, grija (falsa) pentru diferite categorii defavorizate, sunt, de asemenea, droguri. Le consumam ca pe pastile de Ecstasy pentru ca ne fac sa ne simtim grozavi.

Publicitatea pentru majoritatea produselor nu se mai refera de mult la calitatile acestora. Se refera la felul in care ne fac sa ne simtim. Si anume bine. Exceptional. Speciali. Deosebiti. Nu ca orice taran prost. Noi suntem mai buni. Pentru ca am cumparat produsul X. Pentru ca ne uitam la emisiunea Y. Pentru ca stim cum e treaba cu calota glaciara si cu gaura din stratul de ozon. Pentru ca ne pasa de una sau de alta.

Suntem, in realitate, din nefericire, o adunatura de caragiosi drogati, cu nimic mai buni decat cei de sub poduri care au nevoie de o simpla injectie pentru a se simti la fel ca noi. In al noualea cer. Deasupra amaratilor. Deasupra celor care nu au acces la drogul cu pricina.

Dincolo de problemele medicale insa, drogurile sunt rele pentru ca sunt false. Pot ameti creierul o vreme dar la un moment dat creierul se invata cu ele si revine la normal, adica la o viata plina de griji, de intrebari, de nefericiri si nesigurante, de responsabilitati. Orice drogat care se respecta va cauta un drog mai puternic, care sa-l ameteasca din nou. Si va gasi pentru ca are la dispozitie o paleta foarte larga.

Nu demult, demnitatea umana era cladita din suferinta si umilinta. Oamenii cei mai demni erau aceia care reusisera sa treaca cu bine peste cele mai crunte incercari ale sortii. Acum, respectul de sine este cu atat mai mare cu cat reusim sa eludam cu mai mult succes aceste lucruri. Sa le pasam altora si noi sa ne continuam viata pe jumatate ametiti de imensa cantitate de droguri pe care le bagam in noi in fiecare zi al carui singur scop este sa ne dea satisfactie.

Parca ii aud pe cei care citesc ce scriu eu aici “bine, si? care e ideea? vreo concluzie?” Nu. Nici o concluzie. Acest articol nu este un drog pentru voi. E doar pentru mine. Eu m-am prins. Eu sunt deasupra. Eu stiu ceea ce altii nu stiu. Vai, ce bine e…

Facebook Comments

11 comentarii

  1. războiul este un drog. vezi (la propriu, îl recomand, rar m-a mai ţinut un film în priză în aşa hal) recent multioscarizatul The hurt locker.

  2. mece, frumoase citate.

    La Multi Ani, de 8 martie!

    pai orice civilizatie are o perioada de decadenta. pana acum, daca erau pe diverse perioada, in anumite zone, "azi" se petrece la scara globala, acelasi model peste tot. ..eh, speculatii 🙂

  3. apropo de droguri:

    Andreei, Gabrielei, Liei, lui Kat, Inei, tuturor celorlate care scriu cu numele real sau sub pseudonim, celor care citesc cu numele real, doamnei Blogary,

    femeilor: La mulţi ani!

    Şi pentru că în condiţii de blog, flori nu se poate, două citate:

    „(…) râsul ei era molipsitor. Şurik îi spunea că ar putea fi angajată să înveselească publicul în timpul comediilor fără succes: ea ar da drumul râsului ei colorat, iar publicul s-ar prăpădi de râs împreună cu ea.”

    (Ludmila Uliţkaia, Al dumneavoastră sincer, Şurik, ed. Humanitas)

    „Pe faţa ei se aşternuse un zâmbet, genul de zâmbet pe care îl are o mamă într-o familie obişnuită în timp ce cântăreşte din ochi situaţia, iar copiii sar şi ţipă în jurul ei, rugândud-o să spună da, au voie să facă tot ce doresc”

    (pagina nr. 192 dintr-o carte – nu mi-am notat care)

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *