Venezuela vs Chile. Chavez vs Chicago Boys.

Așa stă Venezuela, experimentul socialist al lui Chavez,  la capitolul ”stat de drept”, conform The World Justice Project:

Și așa stă Chile, experimentul capitalist al pupililor lui Milton Friedman:

La capitolul Libertate economică (Economic Freedom Index), conform Heritage Foundation, Venezuela se prezintă în felul următor:

Iar Chile e în următoarea situație:

PIB pe cap de locuitor;

Venezuela: 13 200 $ (locul 96 în lume)

Chile: 18 400 $ (locul 66 în lume)

Statul de drept și libertatea economică se obțin în timp, se construiesc. Sînt temelia, fundamentele stării de bine. Poți zugrăvi o casă care stă să cadă, îi poți pune brizbizuri, o poți face să arate bine pentru cei care o privesc de pe stradă, dar n-o poți opri să se prăbușească. Chavez s-a dezbrăcat, și-a înfipt niște pene colorate în cur și a început să danseze în fața unei case prăbușite, în care doar pereții exteriori se mai țin în picioare și care  a fost proaspăt zugrăvită în roz și a i-au fost lipite paiete.

”Părțile bune” ale lui Chavez, conform presei și susțintorilor lui, sînt ”casele gratuite și asistența medicală gratuită”.  În primul rînd, nu există case gratuite și asistență medicală gratuită. Ori sînt plătite de contribuabili, ori constructorii și medicii sînt sclavi. În al doilea rînd, case gratuite poate da orice politician în trei luni. E ușor să iei de la unii și să dai la alții. E ușor să dai ordine ca medicii și constructorii să lucreze pe gratis sau pe bani puțini sau să fie plătiți de contribuabili. Rezolvi problema caselor și asistenței medicale. Pe un an. Pe doi ani. Pe cinci ani. Sau chiar pe zece ani. Pe termen lung însă, crești un monstru.

Ce te faci cînd poți avea acces la asistență medicală și poți avea casă fără să faci nimic, decît să votezi? Nu trebuie să înveți, nu trebuie să te zbați, nu trebuie să muncești, nu trebuie să riști, nu trebuie să investești. Doar să votezi. Și primești asistență medicală gratuită și casă gratuită. Adică plătite de alții sau puse la dispoziție de sclavi. Tu ai o singură calitate: exiști, ai drept de vot, faci parte din susținătorii lui Chavez și, cel mai important, ești figura centrală a mitului socialist. Tu ești omul sărman, cu ochi mari și blînzi, care obține tot fără să facă nimic. Cum să nu te invidieze toată lumea? Însă aproape nimeni nu se întreabă de unde vine acel ”tot” pe care îl obții tu.

Să zicem că eu, Mirel Valentin Axinte, sînt votat mîine de poporul român și primesc puteri discreționare. Iar primul lucur pe care îl fac e să garantez asistență medicală gratuită, casă gratuită, haine și mîncare gratuite pentru toți. Fiecare om, indiferent de cine e și ce face în lume, sub condiția să fie sărac, primește casă, masă, haine și asistență medicală gratuită. Nu trebuie să muncească. Nu trebuie să îndeplinească decît o singură condiție: să fie sărac. Oh, cîtă generozitate! Poate că cei care muncesc, contribuabilii, animați de sentimente înalte, vor zice: domnule, noi sîntem de acord să dăm celor nevoiași, celor mai săraci decît noi. Iar dacă nu sînt de acord, avînd în vedere că oricum ăștia care muncesc sînt minoritari, eu, cu larg sprijin popular, al celor care vor primi, iau de la cei care muncesc și au. Cresc taxele, naționalizez proprietățile și afacerile, colectivizez agricultura. Scurt, direct, cu generozitate.

Dacă singura condiție pentru a-mi fi bine este să nu fac nimic, să fiu neputincios (needucat, prost, tălîmb, leneș etc) și dacă singura consecință a muncii, a inteligenței, a riscului, a zbaterii e că mi se ia tot, atunci mă adaptez. Fac pe prostul, pe neputinciosul, pe leneșul. Azi avem 15 neputincioși și 12 muncitori, mîine vom vea 20 de neputincioși și 7 muncitori, răspoimîine vom avea 25 de neputincioși și 2 muncitori. Dacă inițiativa, munca, educația, riscul, zbaterea, consecvența se pedepsesc iar prostia, lenea, frica și neputința se premiază, atunci oamenii se vor adapta și vor adopta comportamente în consecință.

Chavez a luat de la bogați și a dat la săraci (e un fel de a spune, de fapt a luat de la adversarii politici și ”de clasă” și a dat la suporteri). Pe termen scurt, spre excitația unui Oliver Stone sau Sean Penn, poate că a fost bine pentru cei săraci. Ce te faci însă pe termen mediu și lung, cînd oamenii se vor prinde că pentru a avea (a primi) trebuie să nu facă nimic, fiindcă orice formă de muncă, de creație, de inițiativă te transformă într-un datornic care trebuie să dea și care nu merită să aibă.

Oricine poate atenua sărăcia peste noapte luînd de la unii și dînd la alții, mai ales într-o țară extrem de bogată în resurse naturale, ca Venezuela. Dar pentru cît timp?

PS. Chile nu este o țară din cale afară de bogată în resurse naturale. Are totuși zăcăminte importante de cupru. Venezuela e una dintre cele mai bogate țări din lume în petrol (dacă nu chiar cea mai bogată).