Toata lumea balteste, ce ni se pregateste?

Déjà vu, dar pînă cînd?

Rămînem în tranziţie. Plutim între două ape, şi acelea tulburi. Lumea nu s-a terminat în 2012, ca să înceapă alta, tocmai fiindcă tranziţia continuă. Să luăm tiparul cultural, de pildă. Nu există, încă, vreun nou serial de avengura planetară, definitoriu pentru o epocă, pe linia Dallas, Twin Peaks, X Files, Lost, 24, M*A*S*H, Cheers, Simpsons, Friends, Seinfeld. Nu avem nici un nou curent muzical epocal, tip hard rock, disco, punk, new wave, hip hop, britpop, emo. N-a răsărit vreo nouă mega franciză cinematografică, à la Războiul Stelelor, Indiana Jones, Stăpînul Inelelor, ca să nu mai zic de vreun mare film, piatră de hotar. La ordinea zile sînt fărîmiţarea, succesul de nişă, fiecare cu a mă-sii, pe căprării. Lipseşte noua direcţie. Pînă la ciorba nouă, domneşte ciorba reîncălzită.

La fel şi în politică. Şi, evident, la fel şi în fotbal. Gigi e rege, normal, Porumboiu zice că nu mai bagă bani, Dinamo şi Rapid dau faliment sau nu dau faliment, oricum, sînt de rahat, Paszkany prosperă din import-export, în rest, praf şi pulbere. Nimic nou. Messi ia încă un balon de aur, Barcelona defilează în campionat. Mourinho tot nu ştie ce să facă la Real, ultima găselniţă e Casillas rezervă. Nea Ferguson şterge pe jos cu opoziţia în Premiership. Wenger nu se îndură să dea banul ca să nu plece şi Walcott, dar umblă să-l aducă pe David Villa, care se are la cuţite cu Messi, la fel cum a făcut cu Podolski, după ce n-a vrut să dea banul ca să rămînă Van Persie, iar Arsenal face egal cu Swansea în Cupa Angliei. Déjà vu.

Cu ruşinea umană Torres titular inamovibil, în calitate de lumina ochilor lui Abramovici, Chelsea, condusă de inexplicabilul Rafa Benitez, mănîncă bătaie acasă de la ultima clasată QPR, butonată de Harry Redknapp, bătrînul pezevenghi penal a cărui specialitate e să facă rebuturile să joace fotbal, motiv pentru care n-a fost bun la naţionala Angliei, încredinţată lui moş Hodgson, tactician desăvîrşit, respectat pe plan internaţional, care a făcut rebut din Liverpool. Fotbalul milanez rămîne în mlaştină, Zanetti, la cei 184 de ani ai săi, nu înţelege cum a putut Inter să piardă cu 3-0 la Udinese, unde străluceşte matusalemicul Di Natale. Doar n-or avea ăia pastile mai bune, ce dracu’?

Felipe “Big Phil” Scolari e iarăşi antrenorul Braziliei, gazda campionatului mondial de anul viitor, dacă vor fi gata şi stadioanele, dacă nu, se poate juca pe plajă, sau în junglă, pe stradă nu-i de joacă, acolo poliţia întîi trage, după aia mai trage odată, pînă trage tot, apoi se fac nişte filme de mare succes despre bestialitatea poliţiei şi veselia continuă, mai zice Pele vreo două prostii, viaţa-i frumoasă. Revenind la Scolari, campion mondial în 2002, cine putea să-i fie secund, dacă nu Parreira, papagalul din 2006, dar campionul mondial din ‘94? Care l-a avut secund, de fiecare dată, pe Zagallo, papagalul din ‘98, dar fostul campion mondial din ’58 şi ’62, ca jucător, iar ca antrenor, din 1970, cînd le-a cerut băieţilor să joace şah, nu alta, ca europenii, noroc cu Pele, Tostao şi Rivelino, care i-au zis să stea în banca lui şi au inventat fotbalul total înainte să-l consacre olandezii şi să-l reconsacre Barcelona.

Nu credeţi, deci vizionaţi arhiva. Vîrf şi golgheter în Mexic ‘70, cu gol dat în toate meciurile, record neegalat, a fost extrema dreaptă Jairzinho. Extremă stînga era conducătorul de joc Rivelino, vîrful de atac Tostao juca mai retras, la combinaţii, făcînd si deposedări în jumătatea proprie, extremă dreapta era fundaşul lateral Carlos Alberto, Gerson era dispecer în faţa apărării, ca Pirlo, exceptînd cazurile cînd pleca în atac şi înscria din acţiune, Clodoaldo era închizător, ca Busquets, doar că în finală a reuşit unul din driblingurile esenţiale ale fotbalului, zăpăcind complet vreo patru italieni, unii decişi să-l omoare, iar Pele juca exact ce-l tăia capul, victorie să iasă. N-aveau portar, Felix fiind clown, dar nici nu le trebuia, căci păstrau posesia şi posedau stoperi inimoşi, Piazza şi Brito, care ieşeau frumos cu mingea şi, altă idee foarte contemporană, practicau adesea apărarea în trei, împreună cu Everaldo, fundaş stînga, mare meseriaş defensiv. Deprimant, nu? Nici o noutate, revoluţiile se întorc de unde au plecat. Da, numai că evoluţia, care ne poartă înainte, începe de unde nu te aştepţi. Şi ar cam fi timpul de ceva nou, în sensul că şi bun. Poate, cine ştie, chiar anul ăsta.