Triumful competenței
Trebuia să vezi ca să crezi: Barack Hussein Obama justificîndu-şi planul de-a ataca Siria exact cu aceleaşi argumente invocate de George Walker Bush în cazul Irakului. Un dictator criminal, care a folosit arme chimice împotriva propriului popor. Riscul ajungerii acestor arme în mîinile teroriştilor, ameninţînd, astfel, securitatea Statelor Unite. Riscul periclitării prietenilor şi partenerilor Americii, vecini cu ţara dictatorului criminal. Riscul de-a încuraja, prin neintervenţie, alţi dictatori să folosească arme de distrugere în masă, batjocorind tratatele de neproliferare. “To war!” a zis Obama. La război, căci asta înseamnă “acţiuni militare” împotriva Siriei.
La război împotriva “Măcelarului din Damasc”, Bashar al-Assad, la fel cum Bush chemase la război împotriva “Măcelarului din Bagdad”, Saddam Hussein. La război cu liderul Partidului Renaşterii Arabe Socialiste din Siria (“Baas” înseamnă “Renaştere”), după războiul lui Bush cu liderul Partidului Renaşterii Arabe Socialiste din Irak. Vlăstare gemene, din aceeaşi tulpină, crescută după cel de-al Doilea Război Mondial. Detalii care nu se menţionează, căci n-au, fireşte, vreo legătură cu socialismul (aşa cum nici naţional-socialismul, adică nazismul, n-a avut, nu?), dictaturile din Siria şi din Irak folosind termenul doar aşa, în lipsa altuia mai bun, cît şi în scop clar de întinare. La război, aşadar, în numele aceloraşi idei pentru care Bush a fost demonizat şi batjocorit fără milă, fără încetare, fără jenă de Barack Obama, de vicepreşedintele Joe Biden, de ministrul Apărării Chuck Hagel, de ministrul de Externe John Kerry, de fostul ministru de Externe Hillary Clinton şi de ceilalţi corifei ai stîngii americane, din Partidul Democrat, pînă să preia ei şi puterea executivă. De rîsul lumii, ar zice unii.
Mergem pa, pa!
Greşit. De fapt, e vorba de competenţă desăvîrşită. Înainte de-a mai juca un golf cu Joe Biden, Obama a precizat, în istorica sa chemare la război, că e “conştient” de faptul că este “Preşedintele celei mai vechi democraţii constituţionale din lume.” Ceea ce ar putea deschide o interesantă discuţie despre democraţiile neconstituţionale, cum se descurcă ele în neconstituţionalitatea lor democratică, sau în democratica lor neconstituţionalitate. Dar nu asta contează. Războiul lui Obama tînărul n-are nici o legătură cu războiul lui Bush tînărul. Spre deosebire de predecesorul său, care, constituţional, a cerut acordul Congresului (Parlamentului) pentru războiul cu Irakul, şi Obama a cerut, constituţional, acordul Congresului. Dar nu neapărat ca să-l obţină, aşa cum a făcut Bush în 2002. Lovitura de maestru ar fi să nu-l obţină.
Căci, între timp, Obama a lăsat America fără “relaţia specială” cu Marea Britanie, axa Washington-Londra, coloana vertebrală a “Lumii Libere”, de la Roosevelt şi Churchill încoace. C-o fi fost gestul simbolic de-a returna un celebru bust al lui Churchill, pe care guvernul britanic i-l împrumutase lui Buşulică pe termen nedefinit, pentru Biroul Oval (şi tupeul de-a nega faptul, indicînd o copie plasată altundeva în Casa Albă), c-or fi fost alte sfidări la adresa Regatului sau doar incapacitatea lui Obama de-a convinge publicul britanic de necesitatea războiului cu Siria, 88% fiind împotrivă, cert e că Parlamentul de la Londra i-a dat cu flit, prin intermediul premierului David Cameron, ieşit, ca fraierul, la înaintare. “Oh, no! Not to war!”, au zis, majoritar, parlamentarii. Nu la război.
Castanele din foc
Cameron ar fi primul premier britanic neîngăduit de parlament la război, dar nu despre competenţa lui e vorba. Nici despre faptul că “The New York Times”, ziar care i-a făcut, neostoit, campanie lui Obama, a reprodus online o postare pe Facebook revendicată de Hafez al-Assad jr., unsprezece anişori, fiul lui Bashar. Textul îşi bate joc de Barack la modul “na, atacă dacă te crezi tare”, dîndu-i şi lecţii de democraţie. Cu deplină competenţă, spre a reface imaginea Americii, atît de grav afectată sub Bush, Obama a debarasat America de sprijinul militar al Marii Britanii. În plus, şi Germania i-a dat cu flit, lăsîndu-l cu fosta putere colonială din Siria, Franţa socialistului Hollande, 31% popularitate în sondaje. Despre ONU, evident, nici nu putea fi vorba, graţie Rusiei, furnizoarea de armament a lui Bashar şi deţinătoare de bază năvală în Siria, cit si Chinei comuniste. Deci e simplu. Dacă şi Congresul SUA respinge războiul, în ton cu opinia publică, nu-i vina lui Obama.
El a vrut să-l oprească pe Bashar: după aproape doi ani şi jumătate de masacru convenţional, cu peste 100.000 de victime, i-ar fi declarat şi război, avînd dovezi certe, dar totuşi discutabile de către unii, despre armele chimice. Însă poporul şi Congresul n-au vrut. Dacă, însă, Congresul aprobă, va fi un război strict limitat, cumpătat, de la distanţă, fără trupe, fără intervenţia masivă, disproporţionată şi eşuată din Irak. Bashar va fi eliminat cu rachete bine ţintite, iar “Primăvara Arabă” va triumfa şi în Siria, prin alegeri libere. Disputate, gen, ca în Egipt, între Partidul dictaturii islamice şi Partidul dictaturii militare, în lipsa altor forţe democratice. Politic, e geniu pur. Dacă Bashar ar fi îndrăznit vreun măcel cu Bush la putere, în 2002, 2003, 2004, 2005, 2006, 2007, 2008, în aşteptarea şi apoi în prezenţa masivei, disproporţionatei şi eşuatei intervenţii americane în Irakul vecin, e o întrebare inutilă. Medicul oftalmolog Bashar al-Assad, specializat la Londra, îşi execută măcelul din martie 2011, pe fondul retragerii obamiste din Irak. Pînă cînd? (va urma)
