Am fost recent prin țară. E haos, circ și derivă. Mi se pare foarte periculos. Mai toți oamenii cu care m-am întâlnit au probleme serioase, criza se adâncește, e nevoie de coeziune și de acțiune. Avem în schimb dispute politice și paralizie. Nivelul de iresponsabilitate politică a atins cote de neimaginat și a devenit chiar periculos pentru supraviețuirea nației.
Nu înțeleg de ce crede lumea că criza asta e doar un accident și că e doar o chestiune de timp până când lucrurile se vor pune la punct. Nu e. România s-a aflat în 2008 într-un loc de grație, cumva, plasată acolo de forțe exterioare ei și de un mare noroc istoric, la fel ca și în 1918. Războiul din Balcani și apoi recrudescența terorismului din Orientul Mijlociu au făcut din statele din Est teritorii pe care Occidentul nu le mai putea ignora. La pachet cu toată doctrina geopolitică a Americii și Europei ne-am trezit incluși într-o comunitate internațională care s-a apucat să ne scuture de praf și să ne mai pună la treabă. A ajutat faptul că societatea a fost, poate pentru prima oară de la Revoluție, unită până la obsesie într-un scop comun, care a transcedat disputele politice și conflictele mărunte. A rezultat ce știm toți, cu bune și cu rele, dar per ansamblu una dintre perioadele cu cea mai rapidă creștere economică.
Acum a venit criza și lumea se îndreaptă rapid către o nouă stare de echilibru economic, și chiar politic. Și de data asta nu mai suntem în centrul fenomenului ci la periferia lui iar noua ordine economică poate foarte bine să ne lase pe dinafară. De data asta norocul nu ne va mai ajuta. Există o șansă reală ca partenerii noștri de dialog să se sature odată pentru totdeauna de lipsa noastră de coloană vertebrală, de incapacitatea de a livra ce promitem, sau de a duce ceva, orice, la bun sfârșit. Lumea se poate descurca foarte bine și fără noi. Există un clip care circulă pe net despre “o lume fără România”. Înduioșător și foarte auto-suficient. Realitatea e că și noi ca și alte nații minore avem ceva de spus lumii, dar asta nu înseamnă că ea e înnebunită să asculte. Trebuie să ne facem glasul auzit. Oare au mai puține de zis decât alții macedonenii? Sau albanezii? Sau, bunăoară, bosniacii? Dar lumea poate merge bine-mersi înainte și fără să aplece urechea către ei.
E un moment astral pentru România. Suntem într-unul din acele momente din existența noastră ca nație când putem să creștem sau să ne prăbușim. Drama este că, de această dată, scopul comun unificator, fie el un dușman sau un prieten, nu e așa de clar și de mobilizator. Și, în loc să ne mobilizăm, ne pierdem în dispute și apatie. Avem nevoie mai mult decât oricând în istoria noastră recentă de un lider.
Băsescu a avut șansa istorică de a fi acel lider. A ratat-o. Am văzut acum în țară mai multă polarizare și partizanat politic decât am văzut din zilele mineriadelor. Băsescu a reușit să polarizeze din nou societatea la extrem. Asta nu e, în sine, ceva rău. E preferabil activismul politic, chiar polar, inerției. Problema e, însă, incapacitatea lui uriașă de a construi ceva, de a face conflictul fertil. Nivelul de iresponsabilitate pe care l-a arătat în povestea căderii guvernului și a numirii noului premier e șocant și-l descalifică definitiv ca lider. Pentru mine, el trebuie să plece. Problema e, eu cu cine votez?
