Necropsie pe legea electorală

Căutînd prevederi legale ce pun în pericol siguranţa cetăţeanului, m-am oprit la legea electorală. Acolo e prevăzută o procedură de strîngere de semnături similară cu cea de la art. 18-22 din legea partidelor. Dar nu de legea partidelor vreau să discutăm, ci despre legea elctorală, modificată de Parlament în martie 2008.

Să vedem întîi cîte praguri electorale există:
Aflăm (fără să cităm) la Capitolul XI Articolul 47 (2):
a) 5,000% pentru Camera Deputaţilor,
b) 5,000% pentru Senat,
c) condiţionat: 6 colegii cîştigate pentru Cameră (1,796%) şi 3 pentru Senat (2,189%).
Mă opresc aici, întrucît alianţele şi organizaţiile minorităţilor urmează regimuri, fie asemănătoare, fie prin discriminare pozitivă.
Pînă una alta, vedem că, numai în cazul partidelor, avem, nu unul, ci trei praguri electorale.

Nomenclatură:

Vom folosi: nominac (nominaci) pentru candidatul ce cîştigă uninominal colegiul, şi listac (listaci) pentru candidatul ce nu cîştigă colegiul, dar rămîne eligibil la zar.

Criterii de legitimitate

Am deosebit două criterii de legitimitate:
1) legitimitatea individuală, dată de majoritatea absolută într-un colegiu (cristalină) şi
2) legitimitatea colectivă (amorfă) dată de însumarea voturilor.
Legea prevede drept condiţie de legitimitate absolută pragul de 5% (cristalin plus amorf).

Limite

Pentru ca cele două criterii de legitimitate să fie riguros superpozabile, ar trebui: fie ca, pragul electoral să scadă la 1/334 (0,299%) pentru Cameră şi respectiv 1/137 (0,729%) pentru Senat, fie numărul de parlamentari să fie de cîte maximum 20 în fiecare Cameră. În orice alt caz, dacă suntem cu scaun la cap, vom fi în situaţia de a da prioritatedoar unuia din cele două criterii.

Axiologie

Coexistenţa a două criterii de legitimitate duce inevitabil la conflict. La un moment dat, va trebui să valorizăm un criteriu în dauna celuilalt.

Din cele două, criteriul individual majoritar-absolut (cristalin) este expresia unui drept fundamental: dreptului de a fi ales. Dreptul de a fi ales este un drept individual.

Criteriul colectivist (amorf) însă are la bază compromisul pragmatic. Compromisul nu este o valoare, ci o virtute. Iar pragmatismul nu este nici măcar virtute, ci o trăsătură de caracter (adesea negativă).

Discuţie

Din perspectivă axiologică, să analizăm ipoteza în care un partid obţine 5 colegii. 5 nominaci, şi nimic mai mult. Cei 5 vor avea toată legitimitatea individuală din Lume, dar nu vor intra în Parlament. De ce? pentru că limita minimă legală este 6 nominaci (1,796%). (alt prag de legitimitate ales arbitrar .)

Aşadar, vom nedreptăţi 5 oameni şi nu vom şti cum să le motivăm negarea dreptului lor fundamental. În numele cărei valori? Există oare vreo valoare superioară demnităţii umane? Vă rog să observaţi că, odată cu negarea unui drept individual, cel de a fi ales, strivim şi voinţa a cîtorva zeci de mii de alegători. Cu alte cuvinte, paguba morală este de dimensiuni judeţene.

Nimeni nu va putea explica de ce un candidat independent poate pătrunde în Parlament dacă e nominac, dar de ce 5 nominaci ai unui partid nu pot căpăta mandate.

Este o situaţie clară de discriminare după apartenenţa politică. Mai grav: la un drept individual, o pedeapsă colectivă. Legea devine astfel schizoidă. Premiază partidele cu peste 5% în numele unui iluzoriu drept colectiv, rezultat din dreptul de asociere, dar, în numele aceluiaşi drept de asociere, pedepseşte alte partide ce nu îndeplinesc pragul electoral. Cum e posibil ca un partid cu 4,999% din care 5 nominaci să fie pedepsit colectiv cu lăsarea înafara Parlamentului, iar un partid cu 5,001% să beneficieze de un drept colectiv deşi poate promovează numai listaci? Ce fel de selecţie este aceasta?

Cum e posibil ca dreptul de asociere să fie pentru unii mumă iar pentru alţii ciumă?

Aşadar, legea nu poate acredita un ipotetic drept colectiv de a fi ales, superior dreptului individual de a fi ales, fără ca acest lucru să producă nedreptate. Iar în ţările normale la cap, toate sistemele electorale mixte fixează pragul electoral la limita 1/n, în care n este numărul total de membri ai unei camere a legislativului. Oricît am încerca să armonizăm cele două criterii, nu vom obţine decît rezultate paradoxale, nedrepte, şi multă, multă mînie populară.

Exemplu de sistem mixt: Japonia 31 august 2009. Alegeri generale pentru Dietă. Sunt puse în joc 480 de fotolii.

Listăm doar partidele cu sub 5% dar care au promovat. Mai sus de ele nu sunt decît două mari partide.

(unitatea de măsură este fotoliul de ～) :
Partidul Budist: 21 listaci
Partidul Comunist – 9 listaci
Partidul Social Democrat – 7 din care 4 listaci
Noul Partid Popular – 3　nominaci
Partidul Tuturor – 5, din care 3 listaci
Partidul Japoniei – 1 nominac
Partidul Lumii – 1 listac
Independenţi – 6 nominaci

După cum vă puteţi da seama, sunt permise toate combinaţiile posibile. Cu excepţia celor 6 independenţi, niciun partid din cele listate nu ar fi intrat în Dietă, dacă legea electorală japoneză ar fi fost la fel de dezlînată axiologic, precum cea românească.

Efecte perverse ale legii electorale româneşti

Pe lîngă aberaţiile prezentate mai sus, încerc să arăt şi efecte perverse la nivel psihologic-comportamental. Pragul electoral de 5% a fost fixat pragmatic. Legiuitorul aflat în conflict grav de interese, a considerat, în mod egoist, că partidele minore nu au dreptul de a promova în Parlament, consiliul legislativ a tăcut mîlc, Preşedintele a promulgat iar Curtea Constituţională îşi căuta ochelarii “de aproape” pe sub pupitru.
O serie de autori sunt de acord că pragul electoral induce pragmatismul şi la nivelul alegătorului, ceea ce amplifică fenomenul negativ de oligarhizare politică. Cu alte cuvinte, nu-l alegi pe cel care crezi că te reprezintă, ci pe cel cu şanse considerate la un moment dat reale. Nimeni nu ştie cît de mult este sufocat electorul de restrîngerea pragmatică a opţiunilor.

Pentru a aprecia gradul de lehamite, putem însă să comparăm gradul de cristalinitate la atribuirea mandatelor şi astfel afla comparativ, cam cu cîtă scîrbă merg electorii români la vot.

Am plecat de la ipoteza simplificatoare că e criză mondială, iar politicienii sunt la fel de nevrednici şi colo şi colo. Singura diferenţă este la afişajul electoral. În Japonia, toate afişele sunt de aceeaşi mărime (cca. A2)

În Dietă, cristalinitatea este de fix 62,500% (300/480). În Camera Deputaţilor 25,748% (86/334) . O diferenţă semnificativă. Nu ştiu cum s-o interpretez. Poate s-o găsi vreun sociolog, dar mie cel puţin, amorfismul de 75% îmi sună a lehamite din lipsă de opţiune liberă. Dacă socotim şi că plutonul maghiar (preponderent nominac) asigură circa 1/5 din cristalinitate, constatăm că de fapt, lehamitea reală este de aproape două ori şi jumătate mai mare în populaţia nemaghiară din România (80,2%), decît în populaţia nemaghiară din Japonia (37,5%). Se adaugă circa 10% lehamite măsurabilă obiectiv, dacă comparăm diferenţa indicelui de participare la scrutin în cele două state.

Să vedem gradul de reprezentare minoră (total):
în Dietă:11,041%
în Camera Deputaţilor: (toretic) 00,000%.

Aşadar, ne putem aştepta ca abolirea pragului electoral să nu “scumpească” reprezentarea în mod semnificativ. Cu atît mai legitimă ar fi abolirea pragului electoral, cu cît, partidele parlamentare par a-şi fi epuizat potenţialul de decepţionare a electorilor. După abolirea pragului electoral, e de aşteptat ca, atît participarea cît şi reprezentarea electoratului să se îmbunătăţească cu cel puţin 20%, prin relansarea competiţiei electorale bazată pe egalitatea de şanse, ceea ce vine în sprijinul revigorării democraţiei.

Concluzia este că, deşi legea electorală românească s-a vrut de 6 ori “mai uninominală” decît cea japoneză, a ieşit de 3 ori “mai puţin uninominală”. Este un rezultat pervers, mai prost decît cel scontat. O lege făcută de gestionari de aprozar, ce vînd nucile condiţionat. În acelaşi timp, şi la bucată, şi la duzină, şi la kilogram, cu prioritate nucile seci sau rîncede. Nucile bune intră la scăzămînt, şi sunt folosite la coliva democraţiei. Se mai îndoieşte cineva de “justeţea” mercurialului în comerţul socialist? .