Mitul solidarităţii, nevoile colective şi drepturile individuale

Criza începe mereu cu ceilalţi. E vorba fie despre cei care ne preced în istoria risipei, fie despre cei care, deşi contemporani ai noştri, îşi fac veacul tot peste drum, într-un imobil al statului. Când invocăm politicile liberale şi urgenţa reaşezărilor bugetare prin economisire şi disponibilizări, l’enfer c’est toujours les autres.

Sindicatele şi televiziunile populiste doresc ca restructurările să înceapă cu însuşi cabinetul primului ministru ori cu elementele-cheie ale cancelariei prezidenţiale. Parlamentarii ar accepta, cu oarecare indulgenţă, desfiinţarea unor posturi de şofer pentru limuzinele deputăţeşti şi senatoriale. Angajaţii TVR îşi imaginează restrângerea oricăror posturi de radio, dar nu lezarea sau dispariţia emisiunilor de divertisment. Universitarii preferă menţinerea actualului status quo, mai curând decât investigarea cheltuielii banului public din actualul sistem de învăţământ. Specialiştii IT vor chema la introducerea eficienţei tehnologice acolo unde administraţia e supra-încărcată prin clientelă.

Economiştii cu înclinaţii libertariene pledează pentru dispariţia Ministerului Culturii sau comprimarea ICR, oricât de volatilă ar fi starea patrimoniului naţional şi a exportului de idei. Unii diplomaţi se gândesc, pesemne, că România ar putea renunţa mai curând la investiţia în avioanele supersonice decât la cheltuielile de protocol ale ambasadelor noastre din străinătate. Uniunea Scriitorilor va consimţi mai curând la scufundarea proiectului Bibliotecii Naţionale decât la dispariţia rentelor viagere. Activiştii gay vor contesta privilegiile heterosexualilor căsătoriţi (alocaţiile pentru tinerele mame), în timp ce pensionarii se pregătesc, oarecum literal, de greva foamei. Academicienii vor admite probabil închiderea unor laboratoare ştiinţifice, dar nu restrângerea cheltuielilor pe salarii. Clerul înalt va accepta orice curbă de sacrificiu, dar nu cea care atinge plafonul financiar stabilit din vecie pentru zecile de facultăţi de teologie ale provinciei. Măturătorii de stradă vor fi şi ei de acord cu orice măsură a administraţiei locale, atâta vreme cât nu va fi atinsă cota green a standardelor noastre de salubritate.

Toată lumea, pe scurt, ar începe primenirea cu ograda vecinului. Acest desen al psihologiei noastre colective ne arată solidari în egoism şi frustrare. Nu sunt eu oare indispensabil pentru soarta naţiunii? De la dactilografi şi grefieri până la specialişti în sanscrită, iată întrebarea fiecărui bugetar, cu sau fără performanţă. Dilema bântuie o întreagă societate aşezată pe ierarhii şubrede şi, mai ales, lipsită de consensul asupra unor valori fundamentale. Cultivăm mai departe iluzia unei prosperităţi care nu asumă riscul individual sau efortul de coeziune comunitară. Totul se decide cu gândul doar la prezentul imediat şi trivial, plecând de la sentimentul că noi însemnăm totul iar cei de mâine n-au decât dreptul să poarte povara datoriilor noastre epocale.

Cum putem ieşi din această enormă mistificare a realităţii? Un ţăran de odinioară ar fi spus că e foarte simplu: întinde-te cât ţi-e plapuma. Conceptual vorbind, trebuie să înţelegem mai întâi distincţia (banală) între nevoile primare, nevoile secundare şi nevoile terţiare ale omului. Făcând acest lucru ne putem întreba: cum va tolera o ţară pauperă nişte politicieni care vorbesc populaţiei despre implantarea unor GPS-uri pe tractoare, despre spectacole „gratis” pentru tineret (de 1 mai) ori despre trimiterea urgentă a unui român în cosmos? Sunt maşinile 4×4 o prioritate pentru lista de achiziţii în instituţiile publice? Putem finanţa din banii unei populaţii active minoritare în planul muncii nu mai puţin de opt posturi mass-media (TVR1, TVR2, TVR3, TVR Cultural, TVR Info, TVRi, TVR HD, pe lângă alte patru studiouri teritoriale)? Va îndulci somnul acestui neam sărăcit un vis măreţ privind viitoarea catedrală patriarhală, estimată deja la aproape jumătate de miliard de euro? Ori mai poate o ţară cu demografie negativă să facă o prioritate din finanţarea avortului în masă?

Ar fi periculos să pierdem din vedere distanţa între nevoile primare ale societăţii (cum ar fi ordinea străzii, educaţia primară, sănătatea publică, transportul în siguranţă, toate finanţate din bugetul de stat) şi nevoile terţiare ale indivizilor (cum ar fi operaţiile estetice ale vedetelor sau excursiile în Tailanda, finanţate dintr-un buget exclusiv privat). A suprapune cele două planuri înseamnă să promovezi, în mod deliberat, un fals concept al solidarităţii. Cu alte cuvinte, vom substitui interesul naţional real (care presupune alianţa dintre trecut, prezent şi viitor) cu o falsă imagine despre nevoile noastre colective (hrănite din obsesia egoistă pentru un prezent precar, dar confortabil).

Confuzia între nevoile de prim rang şi nevoile secundare devine mediul propice pentru reactivarea politicilor de tip socialist, populist sau chiar anarhic. Încurcătura, de fapt, are la bază o altă minciună: amalgamarea drepturile naturale ale omului, recunoscute din zorii civilizaţiei europene, cu drepturile sociale, care sunt de dată recentă. Cele dintâi rămân inalienabile întrucât ele ne vin de la Dumnezeu (sau, pentru agnostici, de la natură): dreptul la viaţă, la libertate şi la proprietate (habeas corpus) nu sunt achiziţii istorice, nici doar nişte privilegii legate de clasă, sex, rasă sau religie. Fiind stăpân peste viaţa lui, putîndu-se mişca liber şi, mai ales, fiindu-i garantat accesul la proprietatea privată, orice om poate să-şi croiască singur drumul în căutarea fericirii. În principiu, statul şi reglementările constituţionale nu există decât pentru a-i proteja acest orizont existenţial. Pe de altă parte, pensia timpurie, al 13-lea salariu, remuneraţia egală cu vecinul/vecina – pe scurt, toate drepturile sociale sunt rezultatul unor aranjamente conjuncturale, reflectînd în parte bunăstarea materială şi orientarea ideologică a unei naţiuni. Cu alte cuvinte, drepturile sociale sunt nişte avantaje, favoruri sau binefaceri ale sorţii. Dacă politicienii le numesc altfel, e doar pentru că o asemenea retorică a îndreptăţirii colectiviste atrage numeroase simpatii electorale. Aşa cum ne arată demonstraţiile din Atena, drepturile sociale nu cultivă etica responsabilităţii, strict legată de drepturile naturale. Revendicarea violentă a drepturilor colective sfârşeşte, în fapt, prin încălcarea dreptului natural la viaţă, la libertate şi la proprietate individuală.

Voi rezuma argumentul acestui articol astfel: România nu poate descoperi cu adevărat principiul solidarităţii decât atunci când vom vorbi nu doar despre prezent, ci şi despre sacrificiile făcute în trecut şi nota de plată a răsfăţului nostru pentru viitor. Responsabilizat de această referinţă la ştiutele fapte de ieri şi la necunoscutul zilei de mâine, fiecare bugetar va căuta, în al 11-lea ceas, să introducă un plus de austeritate financiară în propriul lui domeniu de activitate. Cura de slăbire impusă birocraţiei statale presupune totodată, în plan civic şi politic, articularea unor ierarhii valorice, fără de care naţiunea română îşi pierde nu doar credibilitatea faţă de organismele financiare internaţionale, ci şi minima coeziune internă. Piatra unghiulară a acestei reconstrucţii o reprezintă respectul sacrosanct acordat dreptului natural la viaţă, libertate şi proprietate individuală. Pornind de aici, şi numai de aici, vom putea cândva reinventa decenţa, prosperitatea şi binele comun.

Text preluat de  pe:

http://grupareaaproape.wordpress.com/