Maternitatea de personaje

Plecând de la ideea că toate s-au scris deja de cel puţin două ori, ar trebui să mă opresc acum din tastat. Asta am şi făcut. Nu ar avea, la prima vedere, nici un sens să povestesc ce s-a povestit deja mult mai bine decât aş putea eu să o fac vreodată, să analizez ce s-a analizat deja cu mult mai mult tâlc. Am revenit, ȋnsă, după câteva luni cu această frază la fel de perimată, ȋnsă cu o idee primăvăratică. În afară de intriga unei poveşti, care este indispensabilă chiar dacă e una fadă sau una vitriolă, una din alea şase, şapte sau câte or fi, personajele, sub forma lor organică sau anorganică, trebuie născocite. Din păcate. Multe dintre ele seamănă foarte mult cu oamenii pe care ȋi vedem, care mănâncă şi dorm lângă noi, iar cele care nu au nicio corespondenţă cu ceea ce am cunoscut nu sunt prea dificil de imaginat. La fel cum marile teme au fost abordate de prea multe ori, devenind atât de anoste prin simplu fapt că sunt mari, personajele au fost plămădite la rândul lor de un număr atât de mare de ori ȋncât au devenit tipologii. Nimic nu mai e interesant, spectaculos nici atât. Analogiile se fac mult prea uşor, oamenii au citit prea mult şi sunt ȋn viaţă de prea mult timp. Multe poveşti au ȋnceput să fie transmise genetic. Dacă nu mă credeţi, pot să vă dau exemplu un vecin de-al meu care are ȋntr-o secvenţă ADN toată opera lui Dostoievski, pe care o găseşte la fel de interesantă precum este şi el. După studiile realizate de un nou tip de critic literar, unul care are şi cunoştinţe vaste ȋn genetică şi care a lucrat ani buni ȋn laboratoare de cercetare, s-a descoperit posibilitatea ȋnfiinţării unei maternităţi puţin neobişnuite. Cu siguranţă, copiii aveau să se nască ȋn această maternitate la fel ca şi ȋn altele din ţară, poate ȋn condiţii ceva mai bune, ȋnsă partea refreşing constă ȋn cu totul altceva. Se pare că, ȋn urma experimentelor realizate pe şobolanii lui Freud, experimente ale cercetatorilor geneticieni critici literari, se va descoperi că vecinul meu chiar avea toată opera lui Dostoievski ȋntr-o secvenţă a succesiunii celor 3 miliarde de baze azotate, plutind ca un spirit dens prin dumnealui. Studiile vor continua şi oamenii acestei ştiinţe atât de inexacte, genetico-literatura, vor fi descoperit cum pot da naştere unor noi personaje, pentru cărţile noi care se lăsau aşteptate. Impasul ȋn care ajunseseră scriitorii va fi resimţit puternic ȋn lume, oamenii vor fi cuprinşi de teama că nu sunt speciali, că nimeni nu o să scrie nimic despre cineva asemănător lor, pentru că s-a scris deja, pentru că nu sunt speciali. Astfel, ȋn scurt timp, după ce vor fi primit o donaţie uriaşă din partea lui Paulo Coelho, criticii geneticii sau geneticienii criticii, nu ştiu cum să le spun exact, s-au pus pe treabă. Au reconstruit, după ce au studiat toată literatura universală -care nu este atât de mare pe cât pare- toate personajele din toate cărţile. Desigur, multe dintre ele, cele care erau asemănătoare mai mult decât indicat, nu au fost reproduse decât o dată, asta pentru a nu da naştere unor invidii şi pentru a evita ca tinerele personaje să fie strigate ȋn grădiniţă “Plagiatule!”. La ȋnceput oamenii, ca ȋntotdeauna, au fost destul de sceptici, dar, ȋn scurt timp, maternitatea de personaje epuizase toate paginile scrise vreodată pe Pământ. Cele mai multe personaje, cele mai importante, rămăseseră ȋn centrul deschis ȋn maternitate pentru studiu. Restul, multe personaje secundare, au fost date spre adopţie. Ion, al lui Liviu Rebreanu, fusese unul din puţinele personaje principale care a fost adoptat, şi nu oricum, ci de către o celebritate, Angelina Jolie. Evenimentul a atras atenţia tabloidelor, cum că ne vindem ţara şi alte expresii de felul acesta.  Studiile au arătat un fapt neobişnuit, mai exact, majoritatea personajelor păreau conştiente ȋntr-o oarecare măsură de viitorul, destinul lor. Josef K, protagonistul romanului “Procesul” , petrecea foarte mult timp, ȋncă de la 5 ani, citind codul penal şi refuzând să ia micul dejun. Micul Don Quijote, care abia ȋnvăţase să-şi lege şireturile cum trebuie, insista că părinţii lui sunt ȋn Spania la cules de căpşuni şi că trebuie să se ducă să-i salveze pentru a se putea ȋndrăgosti liniştit de Dulcinea. Desigur, nu putea să spună foarte clar cine e Dulcinea şi ce ȋnseamnă să fii ȋndragostit, dar, pe de altă parte, câţi dintre noi pot? Primele cuvinte ale lui Meursault au fost că se simte -vezi Doamne- ca un Străin printre celelalte personaje şi că vrea să plece cât mai repede la o ȋnmormântare să vadă dacă poate să plângă. În fine, se pot scrie multe despre cum trăiau, cum se comportau personajele astea toate. Centrul pentru animale fusese deschis şi el şi a demonstrat faptul că Bulgakov a minţit cu neruşinare, mai exact, pisica nu vorbea şi a dat şi ȋn scris că nu vorbeşte şi că nu e Behemoth. Multe pot fi spuse, dar nu le ştiu pe toate, le ştiu pe puţine şi mărunte şi ce-am mai auzit şi eu. A ȋnceput, ȋn cele din urmă, lucrul la noile personaje care aveau să ȋncânte lumea prin orignalitatea lor. Scriitorii fuseseră acceptaţi ca asistenţi şi asistente, dar nimic mai mult. Mulţi dintre ei visau cu ochii deschişi la ce o să facă cu personajele lor nemaivăzute o dată ce le vor primi. Multora ȋnsă le era frică să nu se ataşeze prea tare şi să nu poată, ȋn cazul ȋn care situaţia o cere, să le omoare la sfârşit sau să le supună unor chinuri groaznice. În cele din urmă, cercetătorul critic literar de care vă spuneam, un domn serios pe la 40 de ani, cu părul ȋncă negru şi cu ochii mărunţi, ascunşi sub o pereche de ochelari cu lentilele veşnic aburite, şi-a ȋntors capul brusc, ca şi cum cineva l-ar fi urmărit cineva. Tot timpul avusese această impresie şi dezvoltase un tremur nervos la mâna stângă, un tremur explicat prin lucrul zilnic cu eprubete pline de artă. Faţa ovală şi galbenă ȋl trăda de cele mai multe ori când ȋl ȋntrebai dacă minte. De curând ȋncepuse să aibă coşmaruri, se trezea transpirat şi de fiecare dată când se ştergea cu mâna pe frunte de sudoare se tăia, ca atunci când te tai ȋntr-o foaie. Începus din cine ştie ce motiv să creadă că e personajul unui tânăr nehotărât. Nemaisuportând această nesiguranţă, a luat o foaie de hartie şi s-a aşternut pe ea, s-a descris aşa cum a putut el mai bine, din toate punctele de vedere. A ȋncercat să dea şi câteva exemple de evenimente din viaţa lui care l-au făcut să fie aşa cum este. A scris mult, paginile tăiându-i buricele degetelor ȋn drum spre maldărul care se formase ȋn stânga lui, pe birou. Apoi a aşteptat. Văzând că nimic nu se ȋntâmplă, nimic nou, că viaţa lui e la fel ca a multora, ca a multor personaje pe care le crease, toate puse la un loc sau luate separat, cercetătorul genetician critic literar s-a sinucis.

A doua zi ȋl ţineam ȋn braţe şi ȋl ştergeam la funduleţ, ȋl iubesc nespus.