Păi adică de-aia.
Măcar cu un lucru am putea fi de acord, covîrşitoarea majoritate dintre noi: trăim într-un stat excepţional de corupt. Excepţionala corupţie, criticată de la stînga la dreapta (admiţînd că am avea şi o dreaptă politică reală, nu doar una imaginară), e vinovată de starea actuală a României. Rezolvarea acestei excepţionale probleme ar mulţumi naţiunea, cu excepţia corupţilor, desigur. Ei bine, soluţia, singura de altfel, este excepţional de simplă. Ar putea fi aplicată imediat. Din păcate, are o particularitate. E simplă, dar grea. Ceea ce, în condiţiile date, o face imposibilă.
Cum ni se zicea la matematică, problema îşi are rezolvarea în enunţul ei. Dat fiind că puterea corupe, iar puterea absolută corupe absolut, prea multă putere în prea puţine mîini înseamnă corupţie garantată. Adică folosirea statului pentru slujirea intereselor individuale şi de grup ale guvernanţilor centrali şi locali. Respectînd “Regula de Aur”: cine face regulile, ia aurul, iar după ce are aurul, dictează regulile. În general, nu numai în cazuri aurifere particulare. Soluţia este evidentă: “statul minimal”. Ia-le jucăria! În loc de ditamai bugetul, în care să-şi bage căngile, da-le un buget mult mai micuţ. Deci un aparat de stat mult mai micuţ. Şi mult mai drăguţ, căci, fiind micuţ, ar fi, obligatoriu, mult mai puţin corupt. Ceea ce nu se poate, fiindcă nu vrei. Tu, da.
Aspecte evidente şi totuşi de nepriceput
Este o observaţie interesantă aceea că nici o lichea nu “ia puterea”. O primeşte de la cei care, din prostie, din ignoranţa sau, he, he, din interes, i-o pun pe tavă. Bagă mare! Dă-ne tu pensii, salarii, locuri de muncă, alea, alea. Cînd colo, ce crezi? Uită. Are de rezolvat bugetul, în folosul cui trebuie. Fiindcă are ditamai bugetul pe mînă. Dar ia să nu-l mai aibă? Exclus. Adică ce, să nu mai fie atîtea ministere, atîta administraţie centrală şi locală? Atîtea fonduri de dirijat către nevoile stringente ale ţării? Să rămînă oamenii de izbelişte, fără doctor, fără şcoală, fără muncă, fără drum, fără pod, fără economie, fără industrie, fără agricultură, fără transport, fără telecomunicaţii, fără cercetare, fără dezvoltare, fără turism, fără tineret, fără cultură, fără mediu, fără mari proiecte şi fără orice, în orice domeniu? Cine să-i rezolve? Tu, mocofane?
Dacă observaţi, cu această vastă implicare a statului, moştenită din comunism şi necontrazisă vreodată ca “model indispensabil” de supravieţuire a naţiei, rezultatele au fost şi rămîn excepţionale. Absolut toate problemele României, întregul dezastru, sînt provocate de prezenţa statului în domenii în care n-are ce căuta. Sistemul de stat, prin însăşi structura lui tentaculară, generează neîncetat corupţie. DNA nu poate face faţă. E ca şi cum i-ai pune pe procurori să termine cu pliciul toţi ţîntarii din Deltă. Iar problema este imposibil de rezolvat, fiindcă e una emoţională, nu raţională. Raţional, ideea statului care îndeplineşte exclusiv rolul pentru care a fost creat, acela de-a apăra drepturile naturale ale cetăţenilor (la viaţă, libertate, proprietate), nu de-a administra societatea, în orice domeniu, ar putea fi acceptată. Emoţional, nu.
Dinamismul epuizant al nemişcării
Modelul unui stat care să aibă doar Justiţie, Interne, Apărare, Externe şi un minister de Finanţe care strînge banii acestui foarte suplu aparat (plus cîteva agenţii) sună interesant. Cu atribuţii atît de restrînse, ar fi mult mai puţin teren de joacă pentru corupţie, jaf, abuz. Dar emoţional, ideea este intolerabilă. Sănătatea, ştiinţa de carte şi pensiile naţiunii pe mîinile privaţilor? Ale nemernicilor de capitalişti? Niciodată. Ar lăsa oamenii să crape în sărăcie, boli şi ignoranţă. Iar dacă aceste sectoare esenţiale trebuie apărate cu orice preţ, altele de ce-ar fi mai prejos? De ce să fie lăsate pe mîna exploatatorilor? Uite-aşa, pedalînd pe spaimă, ură şi invidie vizavi de bestia privată şi scoţînd mereu la înaintare sănătatea, învăţămîntul şi pensiile, stînga ia potul în toate domeniile (exact, etatismul, adică statul băgat în toate, înseamnă stînga). E o escrocherie emoţională primitivă, dar cîştigătoare. Vorba aceea, orice minciună repetată suficient de des devine adevăr. Prin deformatorii de opinie potriviţi, normal. Îi avem din belşug.
În plus, nicăieri nu mai există “stat minimal”, nici la capitalişti. Corect, cu observaţia că virusul stîngist a apărut în capitalism, care n-avea cum să rămînă imun. Natura umană e aceeaşi peste tot, cade pradă aceloraşi gogomănii. Numai că Occidentul e incomparabil mai bogat şi poate rezista, încă, la infecţie. În mizeria în care se zbate România, infecţia e în faza terminală. Nevoia urgentă de restrîngere masivă a statului, de altfel unica soluţie, ar trebui să fie evidentă. Dar evident că nu e. N-o invocă, public, nimeni. Nu e cazul: cetăţenii ştiu exact ce vor. Înjură corupţia, n-au nici o încredere în stat, dar totuşi au încredere că vor face unii un stat cinstit, care să dea ce trebuie la toată lumea. N-au fost găsiţi pînă acum, poate erau ocupaţi cu altele. Dar n-au ei cum să nu apară, odată şi odată. Asta ştiu oamenii, căci asta sînt învăţaţi în continuare: “Nu mai puţin stat, ci stat mai bun”. Sigur, cu vaccinul la îndemînă, pe noptieră, nimeni nu e obligat să accepte şi vaccinarea. Raţional, poate ar trebui, dar emoţional, nu, că injecţia pişcă. Imposibil de schimbat ceva. Fix de-aia, uite.
