Intre tradiţie si istorie (2)
Majoritatea popoarelor care au salaşluit pe teritoriul Imperiului Roman sau in zonele adiacente, dupa devenirea crestinismului religie oficiala a Imperiului (fie el de apus sau de rasarit) au fost crestinate “de sus în jos” cate odata prin forţă. Aceasta forţă a fost exercitată din partea unui singur conducător militar, ca Sviatoslav din Kiev pentru ruşi sau Sfântul Ştefan, regele maghiar pentru unguri, sau din partea unor elite militare. Nu cunoastem exact felul in care populatia proto-româna a fost crestinata sau cum aceasta populatie s-a crestinat, nu exista izvoare scrise, traditia ne transmite ca nu au fost convertiţi prin forţă, ci prin acţiuni pornind de la elite către mase. Creştinismul românesc, cum afirma părintele Dumitru Stăniloae, a fost unul de dor şi de taină. Poate da sau poate nu, in nici un caz nu avem nici o proba istorica care sa infirme spusele ale acestui mare duhovnic si carturar.
Primul preot daco-roman cunoscut este Montanus, care a fost înnecat ca martir împreună cu soţia sa Maxima, pentru că a mărturisit credinţa sa creştină în 26 Martie 304. Săpăturile arheologice din anul 1971 sub bazilica paleo-creştină de la Niculiţel (lângă anticul Noviodunum, în Sciţia minor) au dezgropat un Martyrion şi mai vechi, aşezat la temelie.
Terminologia eclesiastica romaneasca este aproape total latina „biserică” – basilica, „Dumnezeu”- Domine Deus, „Paşte” – Paschae, „Păgân” – Paganus, „Înger” – Angelus, „cruce” – crux, -cis, „creştin” – christianus, „a boteza” – batizare. Analizarea etimologica descrie un fenomen extrem de interesant: probabil ca primele contacte ale crestinilor proto-români au fost cu crestinitatea latina si nu cu cea greaca. Alte nume rezervate unor locatii geografice sau onomastice sunt si ele de sorginte latina, de exemplu: „Sântămăria”, „Sâmpetru”, „Sângiorgi”, “Sânmedru” , „Sânandrei”, „Sântoader”, etc. Pana si onaomastica pagana pastrata de traditia romaneasca, de exemplu „Sânziana” si „Cosânzeana” au radacini romane – Sancta Diana si Qua Sancta Diana. Traditiile primare ale crestinismului proto-român, care-l nominalizau pe Sfantul Andrei drept “apostolul lupiilor”, sunt strans legate de mitologia Dacilor care aveau ca stindart un cap de lup, asadar Sfantul Andrei este “apostolul dacilor”.
Cele mai veche dovada scrisa a crestinismului proto-roman gasita pe teritoriul Romaniei este o inscripţie de pe un mormânt care dateaza din al doilea secol d.Hr., găsita în Napoca, care purta inscrisul Sit tibi terra levis [1]. Inscripţia a fost făcută de către o “breasla” (o asociaţie), ale cărei membrii provineau probabil din Orientul Mijlociu. Printre persoanele menţionate în inscripţie, majoritare au fost cele care purtau nume romane, ceea ce sugerează că a existat o răspândire a creştinismului în rândurile soldaţilor si ale colonistilor daco-romani încă din secolul al II-lea d.Hr., pe teritoriul national.
Bibliografie si citate:
[1] Petre P. Panaitescu, Istoria Românilor Istoria ( „a românilor”), Bucureşti, 1942
