Dreapta si capitala (partea a 2-a)

Partea 1 a acestei postări a prezentat câteva informaţii importante despre trecutul dreptei în Bucureşti.
Pe scurt:

a) În termeni absoluţi, dreapta nu a obţinut decât arareori majoritatea voturilor bucureştenilor.
b) Dreapta obţinea însă scoruri mai bune în Bucureşti decât în restul ţării. Acest „bonus” a devenit din ce în ce mai mic cu fiecare scrutin, devenind chiar o penalitate (=Bucureşti este acum un loc în care dreapta sub-performează faţă de restul ţării). Această prăbuşire nu este de dată recentă (ex. 2008), ci a început mult mai devreme, probabil la sfârşitul anilor ’90.
c) În Bucureşti mai mult decât în alte locuri PNL a speculat slăbiciunile binomului TB/PDL, ocupând un centru al scenei politice şi înghesuind dreapta într-un colţ.

Cum stau lucrurile acum?

1. Dreapta trebuie să înţeleagă că nu este predestinată să câştige în Bucureşti. Victoriile lui Oprescu nu sunt „un incident nefericit şi punctual într-o lungă şi glorioasă istorie”. În alte cuvinte, pentru Bucureşti trebuie luptat. Şi nu numai în ultimele săptămâni de dinainte de scrutin. A lectura câteva sondaje apropo de priorităţile punctuale ale bucureştenilor şi a le răspunde în timpul unei campanii electorale nu este de ajuns.
Un exemplu sociologic: în teorie, din 1990 şi până acum proletariatul industrial a dispărut iar corporatiştii şi micii întreprinzători au devenit o prezenţă importantă în peisajul social al Capitalei. În practică, structura sociodemografică a Bucureştiului de azi, aspiraţiile bucureştenilor, modul în care îşi văd prezentul şi viitorul sunt mistere pentru dreapta, care operează cu concepte prietenoase dar aeriene, de genul „Bucureşti = tineri, intelectuali şi oameni de afaceri care ne doresc”. Nu era aşa în 1996, nu este aşa acum.

2. Falsa criză de candidaţi sau „migrena post-Băsescu”. Soluţii magice de genul „lipim candidatul X peste problemă şi problema dispare” nu rezolvă nimic. Dreapta a încercat candidaţi plaţi, pe brand transilvănean (Blaga) sau comunicatori vocali pe stil regăţean/para-băsescian (Prigoană), eşuând cu amândoi. După cum sugeram la punctul 1 şi voi afirma şi mai jos, problemele sunt mult mai adânci.

3. Este posibil să fim martorii unui trend istoric, în care dreapta este împinsă încetul cu încetul din marile oraşe – un fenomen comun în Europa şi America ultimilor zeci de ani. Până şi în Transilvania victoriile primarilor-titani (Scripcaru, Falcă şi Boc redivivus) au depins de câteva procente. În majoritatea oraşelor mari PDL nici n-a mai făcut campanie, retrăgându-se în mod uluitor şi jenant din prim-planul bătăliei electorale în Timişoara, Iaşi, Constanţa… şi lista poate continua, chiar cu Bucureştiul şi cu cel puţin patru din sectoarele sale.

Din motive de prestigiu istoric, dar şi pentru că nu prea are alte oportunităţi, dreapta nu-şi poate permite să abandoneze capitala, indiferent dacă trend-ul istoric merge împotriva sa sau nu.

4. Votul de la alegerile locale în Bucureşti a rămas unul eminamente politic. 
1992: Bucureşti penalizează FDSN (atunci încă FSN) pentru Piaţa Universităţii.
1996: Bucureşti ignoră managementul neperformant al lui Halaicu pentru a-şi reafirma susţinerea pentru CDR.
2000: părţi importante ale electoratului bucureştean se mobilizează împotriva candidatului PSD în turul doi, prefigurând rezultatele mult mai bune obţinute de dreapta în Bucureşti la alegerile din toamnă prin comparaţie cu restul ţării.
Marea victorie a dreptei în Bucureşti la localele din 2004 a anunţat rezultatul bun al dreptei la alegerile parlamentare din toamnă la nivel naţional (aproape dublu faţă de voturile primite de PD, PNL şi CDR în 2000).
În acest context, alegerile locale din 2008 şi 2012 pot fi înţelese cu uşurinţă. Blaga şi Orban s-au prezentat acum patru ani cu planuri, iniţiative, demonstraţii tehnice şi au pierdut. Prigoană, Liviu Negoiţă şi ceilalţi candidaţi ai PDL la localele de acum câteva luni erau condamnaţi să piardă, indiferent cât de eficienţi sau ineficienţi ar fi fost ca şi candidaţi sau primari în funcţie. Victoria lui Robert Negoiţă asupra lui Liviu este exact la fel de „uluitoare” şi „de neînţeles” ca şi victoria lui Ciorbea din 1996 după patru ani de management catastrofal sub Halaicu – bucureştenii nu votează un CEO sau un director de antrepriză, ci un prim-ministru al oraşului. Sau cel puţin aşa îşi percep votul. 

5. Anul 2012 poate fi vârful crizei dreptei sau doar începutul. La alegerile locale din Bucureşti s-a observat cu pregnanţă problema de identitate a dreptei. Din fericire la parlamentarele din toamnă ARD poate ataca USL, evitând discuţii dureroase despre cât de mult este dispusă să-şi asume guvernarea PDL. Acest subiect nu va dispărea însă în totalitate. Secţiuni diferite din ARD vor… da foc site-urilor de ştiri cu declaraţii contradictorii apropo de politicile din ultimii doi ani. Vor exista ecouri ale propunerilor surprinzător de stângiste ale lui Silviu Prigoană de la locale (nici măcar PSD n-a garantat gratuitate totală pe mijloacele de transport în comun). Nu este exclus să se reafirme mariajul bizar dintre ecologism şi principala forţă politică care susţine proiectul RMGC.
În Bucureşti, unde publicul dependent de resursele financiare şi alimentare ale organizaţiilor locale PDL este infim din punct de vedere numeric, penalităţile pentru ezitări sunt abrupte.

6. Motorul trebuie reparat în timpul cursei. Următoarele alegeri locale sunt peste aproape patru ani. Dreapta va trebui să-şi schimbe strategia în Bucureşti din mers, atât la parlamentarele din toamnă cât şi în 2014 – fără primari, cu organizaţii de sector slăbite, ineficiente sau neexperimentate, împotriva unei figuri cu popularitate cvasi-băsesciană şi anume actualul primar general. Ascensiunile miraculoase nu există – singura opţiune viabilă e suflecarea mânecilor şi mobilizarea celulelor cenuşii.

7. Spaţiu propice unor noi idei. În Bucureşti mai mult decât oriunde altundeva dreapta este obligată la a gândi creativ, întrucât situaţia este extrem de gravă. Acest lucru trebuie privit drept o oportunitate, şi nu un blestem. Simplu spus, lucrurile nu pot deveni mai grave de atât. Precum în trecut, Bucureştiul poate redeveni motorul unor schimbări profunde, atâta timp cât ele sunt întreprinse cu ingeniozitate.

SOCIOLLOGICA