De pe: blog implicat
Dicționarul pseudokhazar de personaje inventate.
1. Van den Budenmayer. Fals compozitor olandez din secolul al XVIII – lea, inventat de regizorul Krzystof Kieslowski și muzicianul Zbigniew Preisner. Cei doi se întâlnesc la mijlocul anilor 80, când Preisner scria coloana sonoră a unui film regizat de Antoni Krauze.
Povestea nașterii lui Van den Budenmayer e trivială, dezamăgitoare chiar. Zbigniew Preisner: ”Oamenii sunt curioși să afle detalii despre această istorie. Inițial, când Kieslowski a început turnarea filmului (Decalogul), dorința lui a fost să utilizeze muzica lui Mahler, dar era nevoie de prea mulți bani pentru drepturi de autor. Atunci m-a rugat să compun bucăți proprii, în stilul lui Mahler, și împreună am gândit un nume – ceva diferit, ce ar fi urmat să fie percepută ca muzică ”serioasă”. Ne-a plăcut ideea cu Olanda, iar numele Van den Budenmayer părea să fie credibil. După aia, am primit o groază de întrebări despre Van den Budenmayer. I-am dat și o zi de naștere, a mea, dar cu 200 ani mai devreme și chiar, imaginați-vă, numele său a apărut și în enciclopediile muzicale. Într-un caz, o persoană m-a amenințat că mă dă la tribunal pentru că aș fi un profitor care fură din muzica lui Van den Budenmayer. La moment, ori de câte ori fac muzică proastă, o trec după numele lui!”
Momentul oficial al introducerii în Istorie a lui Van den Budenmayer este episodul cu numărul nouă din miniserialul ”Decalogul”, într-o discuție (min. 4 al clipului sau 14 al filmului) dintre medicul cardiolog Romek (Roman) și o pacientă care urma să fie operată, pentru a putea urma visul mamei sale – cel de a deveni mare cântăreață. Domnița prezintă cotidianul ei muzical și printre deja cunoscuții și realii Bach plus Mahler, scapă un al treilea nume, Van den Budenmayer… Un truc eficient – câți ar recunoaște că nu-l cunosc pe Van den Budenmayer? Puțini inși culți, cu oarece ureche și cultură muzicală, ar recunoaște cu mâna pe inimă că nu au auzit de el, din frica pentru rușinea ce le-ar spăla nimbul de ”erudiți”… În următorul cadru, îl vedem pe Roman ascultând o placă, pe care o ghicim ușor că e Van den Budenmayer, bănuială confirmată la întâlnirea următoare a cardiologului cu pacienta. Medicul se laudă că a procurat o placă, în original, adică în olandeză, și l-a ascultat.
Până aici, falsul compozitor a adunat trei mărturii veridice ale existenței sale: o naționalitate, o placă, și un nume.
A doua ivire a lui Van den Budenmauer survine în ”La vie double de Veronique” sub forma unui Concerto în Mi Minor de mai mare dragul…Tot aici, eroul se pricopsește cu o vârstă: profesoara de muzică Veronique relatează elevilor săi că Van den Budenmayer ar fi fost un compozitor olandez născut două veacuri mai devreme, care însă ar fi fost (re)descoperit recent.
În fine, ultima, a treia apariție a lui Van den Budenmayer se întâmplă în partea a treia, ultima, a trilogiei ”Trois Couleurs. Rouge.” Van den Budenmayer, se pricopsește deja și cu un fel de chip oficial: Valentine, eroina principală intră într-un shop muzical și cere un CD al lui Van den Budenmayer… Din păcate discurile s-au vândut, dar reușim să vedem, pe o cutie goală, portretul lui van den Budenmayer… Valentine e tristă, iar spectatorul are deja o a patra dovadă a realității lui Van den Budenmayer: imaginea.
Arată aproximativ așa.
aici e Zbiegniew Preisner cel real:
Ceva teorie: pentru a crea cititorului senzația de credibilitate, ficțiunea face referințe la realitatea reală: acțiunea se desfășoară în orașul N., eroii vorbesc o limbă anume, marile evenimente (războaie, catastrofe) au corespondențe în lumea reală… E un paradox: ca să pară credibilă, ficțiunea e mutilată, ciuntită și băgată cu rădăcinile în sol, adică în realitate – deci veșnic neîmplinită.
Constituirea unor lumi de-a dreptul și de-a dreptul artificiale, întemeiate în trecuturi și realități artificiale e o treabă foarte complicată: nici Tolstoi, marele pictor al Războiului cu Napoleon și al unor lumi literare de o complexitate uluitoare, nu reușește să construiască o ficțiune autonomă, ci împrumută personaje și referințe din istoria reală (în sensul cel mai puțin conflictual al noțiunii) – Napoleon, Kutuzov, bătălia de la Borodino.
Van den Budenmayer este nu doar un erou inventat, ci dublu inventat, un fel de simulacru de rangul al doilea (cum zice Baudrillard), sau o invenție a invenției… La el fac referire eroii din filmele lui Kieslowski și viețile lor se scurg printre acorduri de orgă, vioară și canto…
Asocierea sa subtilă cu unii compozitori reali: Bach, Mahler, îi conferă un fel de certificat de existență… Un fel de trecut imaginar, cumva egal și paralel cu cel oficial…
Istoria muzicală, în acest sens, poate fi rescrisă prin inserarea unor figuri aleatorii în perioade diferite ale evoluției curentelor muzicale. Posibilități de intervenții nelimitate în trecut se deschid în fața unor creatori îndrăzneți: la urma urmei, dacă vrei să scrii muzică din aia de care făcea Mozart, de ce nu ai face-o? Eventual, poți construi și scenarii virtuale în care Mozart ar fi fost ucenicul/învățătorul tău…
Îmi place, în filmografia târzie a lui Kieslowski acea senzație de continuitate, de lume, creată de hiperlinkurile scenografice (bărbatul în negru care apare în câteva episoade din Decalog, bătrâna din Trois Couleurs, care se chinuie să bage sticla în lada de reciclare, scena de judecată din episodul unu și doi al Trois Couleurs, sau momentul final al întâlnirii tuturor eroilor pe vapor), desele trimiteri la situații și evenimente din alte episoade.
p.s. e un proiect pe care-l am în cap de ceva vreme…dacă mai cunoașteți eroi inventați, vă rog, nu ezitați să-mi scrieți.
