Despre laicitatea à la française (II)

Dacă aţi trăit în Hexagon, aţi aflat desigur că, potrivit vulgatei locului, laicitatea franceză este un model universal. Din păcate, singurele ţări care au adoptat-o până acum sunt Mexicul şi Turcia. Două explicaţii sunt atunci posibile. Fie restul lumii nu s-a ridicat încă la nivelul universalului în această chestiune. Fie laicitatea franceză nu poate fi înţeleasă în afara istoriei foarte particulare a Franţei ultimelor două secole. Dacă acceptăm că a doua variantă este mai verosimilă, Revoluţia de la 1789 trebuie considerată un moment fondator.

În faţa provocării de a reorganiza ţara după neutralizarea monarhiei şi desfiinţarea aristocraţiei, revoluţionarii descoperă prezenţa instituţională masivă a Bisericii Catolice. Ea se bucură de privilegii istorice, deţine un cvasi-monopol asupra învăţământului, asistenţei medicale şi sociale, cântăreşte greu în termeni de influenţă publică şi este legată printr-o mulţime de fire de Vechiul Regim. Pentru a o slăbi şi controla, revoluţionarii îi confiscă mai întâi  bunurile, iar apoi impun clerului un test de fidelitate faţă de Revoluţie şi Naţiune, semnarea unei „Constituţii civile” (1790) care consacră dependenţa sa de noua putere. Episcopatul francez e degajat de subordonarea faţă de orice autoritate ecleziastică străină (este vizată Roma), alegerea episcopilor este democratizată, remuneraţiile clericilor sunt diminuate semnificativ şi li se impune rezidenţa, aflată sub controlul municipalităţilor.

Confiscarea averilor sau obligarea clerului la semnarea Constituţiei civile nu slăbesc însă aversiunea revoluţionară faţă de Biserică, ci dimpotrivă. Spoliată şi adusă la ordine, în noua lume, ea nu este binevenită dintr-un motiv mai profund. În măsura în care are locul de frunte în conştiintele francezilor, pe care le îndreaptă invariabil spre Cer, Biserica Catolică împiedică construirea unei societăţi care-şi are exclusiv în ea însăşi fundamentul şi raţiunea de a fi. Căci dincolo de abolirea privilegiilor Vechiului Regim, Revoluţia poartă în sine un mesaj emancipator, inspirat de gândirea Luminilor. În joc este naşterea „omului nou”, eliberat de sub tutela infantilizantă a tradiţiei religioase, şi ridicat la orizontul raţiunii şi al autonomiei. Mii de preoţii, consideraţi agenţi ai obscurantismului şi trădători ai Naţiunii, sunt astfel ghilotinaţi sau expulzaţi în timpul Terorii dintre 1793 şi 1794. Un secol mai târziu, membrii ordinelor religioase care reprezintă încă o parte considerabilă a personalului din învăţământ vor fi expulzaţi din edificiile şcolare şi abaţii prin metode, dacă nu la fel de sângeroase, cel puţin la fel de hotărâte, şi li se va interzice dreptul de a preda. La fel se va produce, în acelaşi secol XIX, şi scoaterea călugăriţelor din spitalele publice.

Pe de-o parte, persecuţie deschisă pentru a „zdrobi ticăloasa” (Voltaire) – biserici închise, jefuite sau transformate în depozite, ceremonii iconoclaste, preoţi târâţi la ghilotină sau expulzaţi, şi chiar interdicţia cultului (1793). Pe de altă parte, încercarea de a bricola o spiritualitate alternativă. Revoluţionarii înţeleg repede că oamenii „nu trăiesc numai cu pâine”, şi că e nevoie de o infuzie de sacru (fie el şi profan!) pentru a fonda entuziasmul şi concordia civică. Se dezvoltă astfel cultul revoluţionar, cu zei (de fapt, zeiţe), calendar şi sărbători proprii, inspirat de un sincretism filozofic original. Republica încearcă din răsputeri să reinventeze cimentul simbolic al Naţiunii în celebrarea noilor valori recepte: Raţiunea, Libertatea, Fraternitatea, Tinereţea, Fericirea, Umanitatea etc. Dacă succesul acestei caricaturi a fost efemer şi răspândirea sa relativ neînsemnată, încercarea de a reîncărca cu sens conştiinţele prin substituirea religiosului cu politicul se va dovedi o obsesie recurentă. Eşecul cultului revoluţionar este sancţionat de concordatul pe care Napoleon I îl încheie cu Vaticanul în 1802.

Fantasmele Revoluţiei continuă să locuiască imaginarul politic şi social al elitelor republicane pe tot parcursul secolului XIX. Concordatul nu a fost decât un armistiţiu, iar ostilităţile reîncep odată cu instaurarea celei de-a treia Republici (1870). Climatul intelectual e dominat de pozitivismul lui A. Comte, a cărui filozofie a istoriei predică o etapă finală în dezvoltarea societăţii, dominată de ştiinţă şi democraţie în forma ei republicană. Potrivit gândirii politice a timpului, Republica nu se poate însă resemna să gestioneze exterior şi juridic coexistenţa unor indivizi diferiţi prin interese şi convingeri ultime, aşa cum ar face o democraţie liberală, de pildă. Ideologii republicani dispreţuiesc în mod egal individualismul burghez şi lumea tradiţională a Vechiului Regim. În amândouă cazurile, ei nu pot vedea altceva decât o societate divizată (de clasă, de interese sau de valori) şi neputincioasă în faţa  dominaţiei regilor, preoţilor sau bogaţilor. Unica modalitate prin care o societate poate rămâne în posesia ei înseşi este imaginarea unui proiect politic de autonomie colectivă – Republica –, care să mobilizeze energiile şi talentele tuturor în jurul unor valori comune, ale raţiunii, recunoscute ca atare de voinţa generală şi încarnate de legi. Există în această privinţă un larg consens printre elitele franceze de la sfârşitul secolului XIX – P. Larousse, L. Gambetta, E. Quinet, J. Ferry, J. Jaurès, A. Briand, ca să dau doar câteva nume.

Să notăm în treacăt cât de frapantă este apropierea de gândirea totalitarismelor secolului XX (în special comunismul). Recunoaştem, şi de-o parte şi de alta, aceiaşi demoni: program de emancipare şi regenerare morală a societăţii, sacralizarea politicului, ostilitatea faţă de bisericile tradiţionale, încercarea de a reduce omul la cetăţean, îndoctrinarea de stat în spiritul unformităţii valorilor.

Acest complex ideologic specific Franţei poartă un nume familiar: laicitatea. Folosindu-se de o metaforă biblică, preşedintele J. Chirac o putea desemna, relativ recent (2004), drept „piatra din capul unghiului” edificiului republican. Şi nu e deloc exagerat, căci vocaţia laicităţii franceze, aşa cum o repetă neobosit doctrinarii săi fideli, nu se reduce la definirea raporturilor instituţionale dintre Stat şi Biserică. Ea vrea să pătrundă până în conştiinţe pe care pretinde să le elibereze de orice tutelă (în afara celei a Republicii), să le educe în spiritul valorilor veritabile (a se înţelege: valorile Republicii) şi să închege astfel o comunitate politică unitară axiologic şi dătătoare de sens (Republica). Laicitatea a fost gândită pentru a desăvârşi şi perpetua impostura religioasă a statului republican, pe care l-a transformat într-o contra-biserică seculară în afara căreia nu există mântuire.

Înţelegem cu uşurinţă cum chestiunea educaţiei capătă la sfârşitul sec. XIX o importanţă capitală. Mitul fondator al Luminilor este acela că toţi oamenii vor să se “lumineze”(republicanii vor spune “emancipeze”), cu condiţia să aibă şi mijloacele pentru a o face. Este tocmai ce-şi propune reforma învăţământului concepută şi promovată de Jules Ferry în 1882.  A fost probabil cea mai spectaculoasă traducere juridică a ideologiei laice, alături de legea separaţiei din 1905. Ambele se înscriu într-o serie mai largă de măsuri, care include: expulzarea personalului religios din universităţi (1880), excluderea lui din învăţământul primar (1886), interdicţia totală de a preda, fie şi în cadrul congregaţiilor autorizate(1904), întocmirea de fişe asupra sentimentelor religioase ale ofiţerilor de către Ministerul Apărării, cu ajutorul Lojei masonice a Marelui Orient, pentru a bloca promovarea celor practicanţi (afacerea iese la iveală în 1904), o nouă repriză de confiscări patrimoniale (seminarii, prezbiterii, azile de bătrâni etc., 1907-1908).

În urma acestor reforme, învăţământul devine obligatoriu, gratuit şi… laic. Concret, asta înseamnă mai întâi că nici un membru al congregaţiilor religioase nu mai are dreptul de a preda. Orele de educaţie religioasă sunt scoase din programa şcolară, şi înlocuite cu “educaţia morală şi civică”. Alături de filozofie, aceasta din urmă devine vârful de lance al luptei “eliberatoare” împotriva dogmelor şi a supranaturalului. În acelaşi timp, copiiilor li se inculcă recunoştinţa faţă de Republică şi Revoluţie, cărora sunt învăţaţi că le datorează totul. O morală sacrificială, a datoriei infinite faţă de comunitatea cetăţenilor, îşi propune înlocuirea iubirii creştine cu solidaritatea umană. Libertate şi fraternitate deci, sub mantia proniatoare a Republicii. Îndoctrinarea laică e completată de orele de istorie cărora le revine sarcina de a construi identitatea colectivă a naţiunii şi de a trezi civismul republican prin exemplele “marilor oameni” din trecut.

(va urma)