Culianu: prietenii poporului si dusmanii capitalismului

Cînd citeam rîndurile de mai jos, în 1995, Iliescu era preşedinte de cinci ani şi Văcăroiu prim ministru de trei, „dreapta” şi intelectualii erau în opoziţie, salvarea ţării venea de la intelectuali iar intelectualitatea interbelică, cu generaţia ’27 în frunte, era ideal de neatins, la mare modă pe atunci. Nu ştiu dacă mai ţineţi minte, cei ce aţi prins vremurile, dar atunci tot ce puteam opune puterii politice erau intelectualii, şi intelectualii interbelici, cu precădere. Pe Culianu, una dintre cele mai importante pierderi ale culturii române (a fost asasinat în 1991, la 41 de ani), îl citeam atunci în trena lui Eliade (dealtfel şi aceste fragmente sînt dintr-o volum numit chiar „Mircea Eliade” şi apărut la editura Nemira în 1995).

Fragmentele ce urmează vorbesc despre relaţia intelectualului român cu capitalismul, despre Iorga şi fiii săi spirituali, despre a doua, a treia şi a patra Romă, despre mesianisme şi românul ca ţăran idilic plugar anticapitalist şi cu nădragii mustind a spiritualitate, despre realităţile imperiale germane şi visele imperiale ruse, despre cum au inventat intelectualii români, imitînd intelighenţia rusă, esenţa anticapitalistă a românului, fie ea ortodoxă, fie doar ţărănească organică şi edenică.

Poate că în 2011 stăm mai bine la mesianism, adică la lipsa lui, cel puţin  în aparenţă (deşi, din punctul ăsta de vedere, sînt de analizat discursul despre „o nouă clasă politică” şi relaţia elitelor noastre cu UE, locul unde ne vom găsi odihna veşnică şi unde vom ţopăi pe valhale veşnic verzi ţinîndu-ne de mînă cu meritocraţia, legea, necorupţia, dreptatea, binele şi adevărul, acolo unde mitocanii, speculanţii, corupţii, intriganţii şi venalii pierd întotdeauna în faţa idealiştilor din birouri şi simpozioane, la sfîrşitul istoriei Europei, cînd timpul va sta în loc şi vor urma 1000 de ani de armonie şi pace) dar intelectualii sînt la fel de descumpăniţi în faţa capitalismului. Dacă ne calmăm un pic, ne tragem sufletul şi ne uităm în jur, la taberele care joacă pe scena politică şi intelectuală, la idealurile intelectuale, politice şi etice ale momentului descoperim că, pînă la urmă, mare lucru nu s-a schimbat din 1850, 1903, 1927 sau 1995 încoace. Capitalismul, deşi nenumit, a rămas duşmanul de neiertat şi netolerat al majorităţii, tolerat cu greu de o minoritate, acceptat întru-totul doar de capitaliştii înşişi. Sau, cum ar spune elita românească de peste veacuri, de-ar avea un singur glas: „Capitalismul e frumos, păcat că-i locuit de capitalişti.”

Culianu, prin rîndurile de mai jos, este principalul vinovat pentru circumspecţia cu care am privit şi privesc implicarea intelectualilor în politică şi mai ales proiectele lor „reformatoare”, creatoare de Lumi Noi, Oameni Noi, Clase Politice Noi.

Ioan Petru Culianu („Mircea Eliade”  – Mircea Eliade necunoscutul, partea I, „Ciclopul suprauman”)

Prietenii poporului

[…] fostul terorist (narodnik) C. Stere (pseudonimul lui C. Şărcăleanu), basarabean refugiat politic din imperiul ţarist şi stabilit, în 1892, în primitorul oraş Iaşi, unde întemeie mişcarea poporanistă (de la poporanism, traducerea termenului rusesc narodnicevsvo), a trecut în 1907 la partidul liberal şi, învestit cu funcţia de prefect de poliţie, s-a ocupat personal de reprimarea răscoalelor din Moldova. Cu Constantin Stere, extremistul care (precum vînătorul ce prin vînătoare dă expresie iubirii sale inconştiente pentru vînat) s-a însărcinat să tragă în poporul asupra căruia îşi revărsa dragostea, ne aflăm într-un haos politic binecuvîntat în care socialismul, fascismul şi democraţia burgheză încă nu sînt disociate.

Că Lenin, care-i combate pe narodniki într-un manifest din 1894, are dreptate să le nege apartenenţa la socialism, e foarte îndoielnic. Poporaniştii erau copiii legitimi ai socialismului marxist, a căror singură greşeală era aceea de a fi văzut că pe drept cuvînt Rusia nu era defel în cea de-a doua jumătate a secolului al XIX lea statul capitalist unde, după Marx, putea avea loc revoluţia proletară. Stere a exportat ideile narodniciste în România, unde au fost întîmpinate foarte favorabil de către cercul socialist de la Iaşi, al cărui organ de presă – Contemporanul  – dispăruse în 1891. Evenimentul literar, întemeiat de Stere în 1893 şi condus de socialista Sofia Nădejde, este continuatorul Contemporanului. El are ca scop luminarea maselor şi promovarea artei cu tendinţă, a artei morale, într-un cuvînt, a realismului socialist. Dar, spre deosebire de marxism, poporanismul nu e o doctrină politică şi economică. Stere îl defineşte mai curînd ca o stare sufletească ce constă în „a iubi poporul fără margine”, căci poporul e acela care „singur are dreptate” în orice împrejurare istorică.

[…]

Poporaniştii lui Stere şi Viaţa Românească nu erau singurii care îndrăgeau poporul. Poporul era îndrăgit de toţi, fără excepţie, inclusiv de L.A.N.C. (Liga de Apărare Naţional-Creştină) care, din dragoste de popor, îi detesta pe evrei. Concurentul cel mai serios al Vieţii Româneşti a fost grupul din jurul revistei Sămănătorul, întemeiată în 1901 şi condusă, între 1903 şi 1906, de savantul Nicolae Iorga, militant antisocialist, antidecadentist şi anticosmopolit, al cărui scop nu era cu nimic mai prejos, dar nici mai presus, decît acela al poporanismului: realizarea unei culturi „ce să afirme sufletul unui popor prin forme adecvate culturii unei epoci” (editorial din 18 mai 1903), prin care trebuie înţeles: o cultură naţională sincronă cu aceea occidentală.

[…]

Poporaniştii şi sămănătoriştii cunosc statisticile, pe care le interpretează la fel, în termeni de orientare culturală: de vreme ce ţăranii alcătuiesc marea majoritate a populaţiei, sufletul poporului e ţărănesc, iar cultura ce-l exprimă va trebui să se îndrepte către sat. „Satul e aşezat  în centrul lumii şi se prelungeşte în mit. Satul se integrează într-un destin cosmic…”, va scrie în 1937 filozoful Lucian Blaga, bun prieten cu Eliade. De unde repulsia pe care capitalismul urban le-o inspiră şi unora şi altora, ca expresie a unei etici materialiste străine de poporul român. Spiritul anticapitalist fiind, alături de naţionalismul poporanist, trăsătura fundamentală a culturii române dintre cele două războaie, este enapărat necesar să consacrăm un capitol independent formării şi progreselor sale.

Duşmanii capitalismului

În fond, în România n-a existat decît o singură mare şcoală istorică, aceea a lui Nicolae Iorga (1871-1940), care profesa ideea unei tradiţii socio-culturale primordiale şi a unei devoluţii istorice: la început, românii cinstiţi şi întreprinzători trăiau într-o armonie care a fost subminată, infectată şi în cele din urmă desfiinţată de intervenţia străină (ungurească, turcească, rusească, evreiască etc.)

Acesta devine un principiu incontestat ce prezidează Zeitgeist-ul românesc pînă la sfîrşitul celui de-al doilea război mondial. Cu toate interpretările felurite la care a fost supus, el continuă să domine subconştientul unei întregi epoci, prezentîndu-se ca o evidenţă internă, indiscutabilă şi de nedezrădăcinat din viaţa politică, socială şi culturală a românilor.

[…]

Iorga a fost doar unul dintre profeţii acestui postulat metafizic fatal, care a luat cel puţin patru forme distincte şi interdependente: la stînga, poporanismul, progenitură a socialismului, identificînd entitatea naţională cu entitatea culturală; la centru, ideologia Sămănătorului lui N. Iorga; la dreapta, ortodoxismul lui Nichifor Crainic, care descoperea în fiinţa ortodoxă a românilor esenţa culturală a naţiunii; la extrema dreaptă, Garda de Fier care, combinînd poporanismul socialist, reformismul lui N. Iorga, ortodoxismul şi antisemitismul (redus, e drept, la o dimensiune economică şi culturală, nu rasială) voia să înfăptuiască „revoluţia socială a iubirii”, al cărei scop era să creeze Omul Nou, restitutio ad integrum a românului de la începuturile istoriei sale, atunci cînd „străinii” nu-l corupseseră încă…

Aversiunea faţă de capitalism, care este una dintre ideile dominante ale grupării din jurul Sămănătorului, avea rădăcini sociale puternice şi fatale în România, unde îşi găsise expresia încă de pe la 1850, deci chiar de la apariţia culturii române moderne.

Încă de la apariţia, extrem de tardivă, a capitalismului în România, intelighenţia românească a fost complet descumpănită. Cel dintîi roman modern românesc demn de acest nume, Ciocoii vechi şi noi de Nicolae Filimon (1863) (unde ciocoii, termen foarte depreciativ, ar fi echivalentul burgheziei), este o critică feroce a arivismului, însoţită de o exaltare fără limite a valorilor sociale tradiţionale, adică a „armoniei”, a înţelegerii cordiale dintre feudali şi ţărani. Figura cea nouă care vină să tulbure această armonie este arivistul – în fond, reprezentantul eticii capitaliste a liberei iniţiative. Puţin contează că „libera iniţiativă” este denaturată şi transformată, în acest roman, în hoţie şi şarlatanie meschină. Ideea însăşi a capitalismului e ceea ce nu-i convine lui Filimon, cum nu-i convine niciunuia dintre marii scriitori de la sfîrşitul secolului al XIX lea şi începutul secolului XX. Aproape că nu există vreo creaţie majoră a literaturii române, chiar dincolo de aceste limite cronologice, care să nu conţină, implicit sau explicit, o „critică” a capitalismului ce nu-i, în sine, decît simptomul unei stări de confuzie, de descumpănire dinaintea invaziei noilor structuri economice şi sociale pe care românii, nefiind pregătiţi ideologic şi etic să le accepte, le abhoră.

După Filimon, e rîndul lui Duiliu Zamfirescu (1858-1922) să prezinte în culorile cele mai negre figura reprezentantului liberei iniţiative agricole, acela care rupe armonia prestabilită dintre latifundiari şi ţărani (în romanele Viaţa la ţară, 1894-95 şi Tănase Scatiu, 1895-96), ştafeta fiind apoi preluată de marele romancier Mihail Sadoveanu (1880-1961), membru al cercului Sămănătorul, care se slujeşte de aceleaşi culori, fără a se fixa totuşi exclusiv asupra capitalismului rural: capitalismul urban, deplasarea forţei de muncă de la sat la oraş şi alienarea totală care rezultă de aici formează subiectul mai multor romane şi nuvele publicate de Sadoveanu începînd din 1904.

Scriitorii şi ideologii români reacţionează violent împotriva noilor structuri economice şi sociale, calificîndu-le de „străine”.

 […]

Există un singur contra-exemplu la această regulă, un exemplu ce nu serveşte, de altfel, decît la a o întări: acela al scriitorului transilvănean Ioan Slavici (1848-1925).

 […]

În scrierile lui Slavici nu e nici umbră din acea rezistenţă dramatică la spiritul capitalismului pe care o manifestau confraţii săi de peste Carpaţi. Pentru Slavici, capitalismul era o realitate, un mod de a trăi, un punct de vedere asupra lumii ce se confunda, într-o anumită măsură, cu propria-i fiinţă, cu propriile-i opţiuni şi idealuri. Aşa cum foarte bine a observat criticul literar N. Manolescu, unul dintre personajele cele mai populare ale lui Slavici, Mara, este o business-woman care acţionează după principiile clasice ale capitalismului primitiv.

 […]

Să rezumăm acum situaţiunea: în România, la începutul secolului XX, nu existau prieteni ai capitalismului, în afara capitaliştilor înşişi. Între războaie, opinia publică, exprimîndu-se prin cele mai influente instrumente ale presei, de la extrema stîngă pînă la extrema dreaptă, rămînea de aceeaşi părere, în pofida intrării în viaţa culturală a transilvănenilor, a căror etică religioasă nu era defel intrasingentă faţă de exercitarea comerţului şi a obţinerii de profituri. Curentul dominant, cel al „ortodoxiştilor” avîndu-l ca purtător de cuvînt pe Nichifor Crainic, stabilea o identitate esenţială între poporul român şi creştinismul răsăritean şi prin aceasta împărtăşea cu socialiştii şi poporaniştii repulsia faţă de sistemul de producţie capitalist.

 […]

Membrii Gărzii de Fier, care pozau şi ei în cavaleri ai ortodoxiei, împărtăşeau cu aceasta paradoxul ce-i scăpase unuia din părinţii lor spirituali, savantul Nicolae Iorga, ale cărui idei „reacţionare” au putut fi astăzi uitate din pricină că el a căzut victimă, în 1940, terorii legionare: voinţa de a accentua cu orice preţ apartenenţa României la Orientul bizantino-slav, ceea ce însemna acceptarea, pînă la urmă, a tutelei culturale şi a pretenţiilor imperiale ale ruşilor.

Prietenii ortodoxiei

Tradiţiile imperiale ale Răsăritului şi „cea de-a treia Romă”

În vreme  ce Imperiul Roman de Răsărit rezistă pînă în 1453, Imperiul de Apus, căzut în 476 în mîinile barbarilor, se reconstitui urmînd un contur sinuos, în funcţie de echilibrul puterilor europene. Prima sa reîncarnare este imperiul franc al lui Carol cel Mare, încoronat de papa Leon la Vatican, cu prilejul liturghiei de Crăciun a anului 800. La început, imperiul franc pretinde a înlocui total fosta autoritate romană, ceea ce anulează explicit raţiunea de-a fi a puterii imperiale răsăritene. Învins de răsăriteni, Carol cel Mare fu silit să le recunoască din nou legitimitatea.

Imperiul franc se fărîmiţă. Cînd a fost să fie reconstituit, în 962, în fruntea lui s-a încoronat un german. Coroana avea să le rămînă dinaştilor germani pînă la sfîrşitul primului război mondial. La început, împăraţii germani doreau din răsputeri să se reîntoarcă la Roma. cetatea sfîntă a lui Constantin şi a papei Silvestru. Această idilă romană a fost întreruptă de Frederic Barbarossa. Prin teoria numită translatio imperii, papa era complet desprins de mecanismul imperial: Imperium Teutonum, imperiul teuton, devenea moştenitorul legitim al celor patru mari imperii precedente (asirian, macedonian, roman şi bizantin). În consecinţă, el era de-acum o proprietate naţională a nemţilor, ce ştiuseră s-o cucerească prin dreptul lor de succesiune şi s-o menţină cu armele.

[…]

Cît priveşte acea translatio imperii la Răsărit după cucerirea Bizanţului de către turci, nu numai Iorga dovedeşte o ignorare voită a ideologiei imperiale şi ortodoxe ruse, ci şi unii autori contemporani precum Lionel Kochan şi Reihard Wittram, care nu-i dau nicio importanţă. Dimpotrivă, după 1453 este aproape de la sine înţeles că imperiul rus e cel ce-şi arogă drepturile şi datoriile decurgînd dintr-o indiscutabilă translatio a puterii de la Constantinopole la Moscova, în timp ce biserica ortodoxă rusă pretinde automat şi fără a economisi legendele justificatoare că este moştenitoarea de drept şi de fapt a supremaţiei ecleziastice în Răsărit.

Prin ton, calitate a povestirii şi succes la mase, legenda emanînd de la centrala ecleziastică de inteligenţă din Novgorod precumpăneşte asupra celei de la Moscova.  Ea dă o versiune uluitoare despre translatio imperii, bazată pe un pseudoepigraf roman născut ad hoc, privitor la tichia (klobuk) albă pe care Constantin a aşezat-o pe creştetul papei Silvestru atunci cînd acesta l-ar fi vindecat de lepră. Tichia albă, simbol al puterii imperiale, intră în posesia împăratului Carol (Carol cel Mare?), care nu se prea pricepe ce să facă cu ea. O trimise la Constantinopole patriarhului Filotei. Acesta avu o viziune divină, în care i se porunci să trimită tichia la Novgorod episcopului Vasile, păstrător al adevăratei credinţe ortodoxe. Între timp, Papa de la Roma voi să-şi ia tichia înapoi, ceea ce Filotei avu grijă să nu se întîmple. El îl blestemă pe papă care, sub puterea blestemului, deveni coprofag şi putrezi de viu, răspîndind în jur o duhoare pestilenţială. Avînd ştire de vechea prorocire după care Constantinopole avea să cadă în mîinile necredincioşilor, patriarhul trimise în cele din urmă tichia la Novgorod, ce deveni „a treia Romă”. În 1666-1667, legenda a fost declarată mincinoasă de către conclavul de la Moscova. Şi pe bună dreptate, căci „cea de-a treia Romă” era Moscova însăşi, nu Novgorodul!

Neîndoios, Moscova a premers  – cronologic şi politic – apariţia ideii de „a treia Romă”, fiindcă deja în 1510 Marele Cneaz de la Moscova, Vasile al III lea, primeşte vizita stareţului Filotei, care-i împărtăşeşte viziunea sa privind „Noua Romă”. Era era întemeiată pe o altă legendă, plăsmuită imediat după ocuparea Constantinopolului: Legenda lui Nestor-Iskander (Alexandru). Nestor-Iskander se pretindea martor ocular al cuceririi turceşti. El ar fi văzut puterea imperială bizantină concentrîndu-se într-o flacără ce se ridică deasupra oraşului şi dispăru în cer. Încotro se îndrepta ea oare? Către Moscova, vezi bine. Şi călugărul Filotei se puse să viseze că Moscovei îi incumba sarcina unei a treia şi ultime Rome, după cea dintîi care fusese Roma însăşi şi cea de-a doua care fusese Bizanţul. „O a patra Romă nu va mai exista”, spune viziunea lui.

[…]

La începutul secolului al XIX lea, ideea misiunii mondiale a ruşilor se preciză şi mai mult. Nu lipseau nici vocile discordante, precum aceea a lui Piotr Ceaadaev care, într-o Scrisoare filozofică publicată în 1836, avu geniala intuiţie că ortodoxia rusă era principalul factor de stagnare economică, socială şi politică a ţării. Singurul remediu, după el, era apropierea de catolicism, soluţie care ar fi permis occidentalizarea organică a Rusiei. Tactica puterii imperiale era deja aceea pe care Uniunea Sovietică avea să o facă celebră, aplicînd-o disidenţilor: Ceaadaev fu declarat nebun şi avu de suportat arestul la domiciliu.

[…]

Cel care a luat asupra lui să-l combată pe Ceaadaev şi Custine a fost Alexei Stepanovici Khomiatov, părintele slavofiliei, şi anume făcînd uz din belşug de vechile idei despre „a treia Romă”. Sistemul teologico-politic al lui Khomiatov, întocmit după 1845, seamănă într-atîta cu ortodoxismul românesc propovăduit de Dragnea şi Crainic, încît aproape nici n-ar mai fi nevoie să-i expunem conţinutul. Pentru Khomiatov, lumea occidentală dominată de spiritul protestant şi de socialism era condamnată la prăbuşire. Nu exista decît o singură şansă de mîntuire: cucernicia ortodoxă a ţăranului rus şi unitatea statelor slave balcanice sub egida Rusiei. N-a durat mult şi slavofilia, ce se erijase aproape în doctrină de stat, s-a transformat în panslavism. Accentele mesianice nu lipseau: ortodoxia rusă era menită să depăşească Occidentul şi să devină civilizaţia universală a viitorului. Adversarii slavofiliei, Herzen şi Bakunin, nu erau mai puţin influenţaţi de ea: şi ei puneau „mîntuirea” pe seama „ţăranului rus”, şi ei erau încredinţaţi de hegemonia rusească asupra Occidentului pe care avea s-o înfăptuiască viitorul.

[…]

Slavofilia, apologia „sufletului ţărănesc” şi a spiritului antioccidental şi-au continuat imperturbabil drumul, propagate de narodniki, de Tolstoi, de spiritualiştii ruşi şi de acea parte a intelighenţiei care a salutat din toată inima evenimentele de la 1917, fiindcă ele aveau să realizeze o „revoluţie creştină”. Toate acestea, cum foarte bine vede Lionel Kochan, sub influenţa ideii de „a treia Romă”, reluată chiar şi de socialiştii utopici ai lui Petraşevski. Ea a supravieţuit instaurării puterii bolşevice prin scitomania lui Ivanov-Razumnik. „«Sciţii» vedeau în Revoluţie ecloziunea unui nou spirit maximalist neţărmurit, care avea să măture corupţia vechii lumi, la fel precum făcuse odinioară creştinismul în decadenţa Imperiului Roman”. Ivanov-Razumnik auzea în intonarea Internaţionalei cuvintele „Pace lumii şi oamenilor de bine!”. Iar poetul Aleksandr Blok, în poemul Cei Doisprezece din 1918, avea viziunea lui Christ însuşi ducînd steagul roşu în fruntea unei liote de soldăţoi beţi care hălăduiau pe străzile din Sankt Petersburg proferînd blasfemii. Grandios fu spectacolul acelei revoluţii ortodoxe din 1917!

A patra Romă: profetul ei

Ironia soartei a făcut ca acei „ortodoxişti” români care au ajuns să proclame „Sfînta Cruciadă” împotriva bolşevismului, duşman al bisericii, să se nutrească din aceleaşi idei slavofile şi panslaviste ce încurajaseră în chip fatal revoluţia sovietică. Într-adevăr, nu exista alt leac pentru a frîna occidentalizarea Rusiei – ce avea să antreneze moartea acelui sublim „suflet ortodox” al ţăranului – decît revoluţia.

Nu trebuie deci să-l condamnăm pe Nicolae Iorga, profetul celei de „a patra Rome”, că n-a calculat consecinţele patriotismului său. Slavofilii şi scitomanii făcuseră la fel, iar reprezentanţii spiritualismului rus sînt coresponsabili morali ai revoluţiei din octombrie. Aceleaşi surprize aveau să-l întîmpine şi pe Iorga: în 1940 avea să fie asasinat de aceiaşi legionari ai celei de „a patra Rome”, cărora, într-un anume sens, el însuşi le pregătise avîntul şi doctrina!

[…]

Iorga respingea ideea că imperiul rus, ca „a treia Romă”, ar fi primit misiunea de a proteja interesele ortodoxiei în Europa de Est. Dimpotrivă, moştenitoarele legitime ale acestei misiuni au fost, după cucerirea Bizanţului de către turci, principatele române, Moldova şi Valahia. Iorga nici măcar nu-şi închipuia că acest „Bizanţ după Bizanţ” era mai viu ca niciodată în ideologia slavofililor, a panslaviştilor, a socialist-poporaniştilor, a spiritualiştilor ruşi, precum şi în politica imperialistă a Rusiei. Şi poate că el nici nu realiza că opera-i ştiinţifică, prost înţeleasă, avea să reprezinte una din cele mai marcante justificări ale idei de cruciadă otrodoxă împotriva acelor bolşevici perverşi care transformaseră bisericile ruseşti în closete.

Nici Iorga, nici ortodoxiştii români nu-şi dădeau seama că singurul care avea dreptate era genialul poet Aleksandr Blok, care-l vedea pe Iisus purtînd steagul roşu al revoluţiei în fruntea tîlharilor beţi meniţi s-o înfăptuiască. Dar nu era vorba de oricare Iisus: era Iisus cel ortodox şi slavofil…

A patra Romă: ideologii ei

Chiar în 1938, Nichifor Crainic esre explicit asupra acestui punct: misiunea imperială a românilor e de a purta drapelul cruciadei contra lui Satan, încarnat în statul sovietic. Dar acest vulgar debuşeu politic nu explică ce anume a fost ideologia ortodoxă, o ideologie derivată direct din spiritualismul rusesc, ce a înflăcărat cele mai nobile spirite ale României în folosul unei cauze nu doar pierdute, nu doar zadarnice sau primejdioase, dar în primul şi în ultimul rînd contrare intereselor cele mai intime ale ţării.

Postulatul ideologic al lui Crainic şi al partizanilor săi este că entitatea naţională reprezintă o entitate culturală (postulatul poporanist). Or, cultura creată de „sufletul poporului” român este în primul rînd ortodoxă. Entitatea naţională se defineşte ca ortodoxă. Adversarii lui degeaba i-au atras atenţia că românii nu erau singurul popor ortodox de pe pămînt. Crainic le-a replicat, conform reţetelor profetice ale lui Nicolae Iorga, că poporul ortodox român era ales, că el avea o misiune istorică de dus la îndeplinire. Nu era un popor ortodox oarecare, ci poporul ortodox prin excelenţă, după defecţiunea rusească.

Corolariile ortodoxismului lui Crainic aparţin arsenalului slavofiliei: spiritul anticapitalist, antioccidental în general, antiraţionalist, antiiluminist, anticatolic, antiprotestant, antifreudian, uşor colorat cu antisemitism religios şi economic.

A patra Romă: puritanii

Profeţii celei de-a patra Rome predicau o revoluţie puritană, al cărei scop era asanarea moravurilor politice ale societăţii burgheze. Ea trebuia să ajungă la crearea Omului Nou, un individ integru care avea să se pună cu totul la dispoziţia noii ordini sociale. Trebuia plămădită o ţară „curată ca sfîntul soare de pe ceruri”.

Cavalerii acestei revoluţii puritane au fost legionarii lui Corneliu Zelea Codreanu.

[…]

Codreanu le spunea fidelilor săi că, întrînd în Legiunea Arhanghelului Mihail (întemeiată în 1927 şi integrată, în 1930, într-o altă organizaţie antisemită de masă, Garda de Fier), nu vor primi nimic în schimb: dimpotrivă, avea să fie spoliaţi de tot, inclusiv de viaţă. Disciplina rigidă şi ascetismul trebuiau să-i fie sortite legionarului, care se străduia în fel şi chip să devină un Om Nou, printr-o „transmutaţie lăuntrică”. Scopul social al Gărzii de Fier era „socialismul arhanghelesc”: o societate fără clase, înzestrată cu o dublă ierarhie („spirituală” şi „temporală”), în care distribuirea avuţiei naţionale avea să fie absolut echitabilă şi fără privilegii, de vreme ce cadrele de conducere ale Legiunii n-aveau niciun interes pentru proprietatea personală (realitatea era în aşa fel făcută, încît dezminţea optimismul lui Codreanu). În sfîrşit, noua societate nu era rodul unei revoluţii, ci al unei evoluţii: s-ar fi putut cel mult vorbi de o „revoluţie a iubirii”, în contrast cu conceptul marxist de revoluţie bazată pe ură dintre clasele şi păturile sociale. Codreanu, care era un antisemit feroce, dădea asigurări că nu voia să distrugă pe nimeni, ci doar să convertească tot poporul, inclusiv minorităţile.

[…]

Scopul revoluţiei legionare era „mîntuirea” naţiunii. […] Între timp, înainte ca societatea capitalistă coruptă să fie abolită de Oamenii Noi, legionarul încă mai adăpostea în sine păcatul originar al capitalismului (doctrină de pură extracţie marxistă, care se ştie cum a fost aplicată de Lenin şi Stalin).

[…]

În fond, Codreanu este mai curînd un socialist creştin radical dublat de un poporanist fanatic.

[…]

După asasinarea lui Codreanu, regele însuşi luă asupra lui întreţinerea focului sacru al reformei puritane. Sub dictatura regală, ideile de Om Nou şi de „revoluţie a iubirii” deveniră frazeologie de Stat, propagată de un organism ridicol numit „Frontul Renaşterii Naţionale” – uşoară schimbare faţă de misticismul extremist al lui Codreanu, care nu ţintea „renaşterea”, cu „învierea”.

Dar Bucureştiul n-a devenit a patra Romă. După spusele vechii profeţii, Roma a rămas la Moscova.