Cu tara la psiholog

Pentru ca o societate să se clădească sau să se însănătoșească – cazul nostru e mai complex, implică un „și” – să se așeze pe fundamente solide, pe valori și principii, este nevoie ca membrii ei, în primul rînd, să lucreze asupra lor înșile, întru cunoaștere de sine. Cine sînt, cum sînt, ce vor, ce orizont de așteptare au șamd. Pe această bază putem discuta apoi despre  organizare, structuri, relații și interacțiuni în societate.

Cazul Bodnariu a dovedit o dată în plus cît de disfuncționali sîntem. Nu numai că o firească, de altfel, exaltare a fiecărui punct de vedere a apărut imediat, dar pe măsură ce timpul trece, continuă și se amplifică, ducînd la o polarizare care nu ne mai permite  comunicarea întru înțelegerea celeilalte poziții.

Așa că apariția unor minți pe cît de pregătite, pe atît de lucide, expunîndu-și punctul de vedere calm și rațional într-o asemenea situație, este nu numai extrem de binevenită, dar și necesară. Spargerea capetelor, indiferent de gradul de utilizare, nu ne ajută la nimic, dimpotrivă. Ne dezbină prostește și contraproductiv.

Mircea Toplean, psihoterapeut, a publicat un op-ed pe Hotnews. Cum în urma apariției au fost solicitate lămuriri suplimentare, le-a oferit. Așadar:

Scriu aici (pe Facebook, nota mea), sub forma de postare, explicatia pe care i-o datorez lui Alin care intreaba, pe buna dreptate, care ar fi totusi metodele de disciplinare daca eliminam din ecuatie bataia si rasfatul. As vrea sa fac mai intai clare doua lucruri: bataia si rasfatul sunt substantial diferite, nu sunt doua extreme. In sensul ca bataia e un instrument, iar rasfatul e o atitudine. Si in al doilea rand, in niciun caz din cele scrise de mine nu reiese ca as legitima/ recomanda/ incuraja bataia. Eu, insa, ca specialist care lucrez cu cazuri concrete si sunt atent la dinamica reala a relatiei parintelui x cu copilul y, am obligatia de a gandi trauma in termeni concreti si de a nu diaboliza suplimentar ceea ce e deja supradiabolizat din oficiu in sfera publica. Rolul meu acolo e altul. Si inca ceva: personal, sunt foarte deranjat atunci cand se exagereaza ponoasele aduse de un instrument de disicplinare anume (cum e cazul bataii) si se trece grosolan cu vederea – ba chiar se si legitimeaza si asta cu efecte absolut devastatoare – o atitudine atat de periculoasa cum este rasfatul. Cei mai multi dintre parintii cu care vorbesc se indigneaza cand aud de bataie, dar vin cu copilul rasfatat la psiholog ca sa-ti spuna – ei! – ca odrasla are ADHD si ca trebuie s-o repari.
Din aceste motive “personale” care tin de experienta mea profesionala recenta am hotarat ca merita sa-i nedumeresc pe unii aducand in discutie, in ultimul paragraf, problema rasfatului.

Dar sa revin la intrebarea lui Alin, referitoare la metodele legitime de disciplinare.
Ce ma intereseaza pe mine este sa fac foarte clara ideea ca bataia este UN INSTRUMENT DE DISCIPLINARE PRINTRE ALTELE, fiecare avand un grad mai mic sau mai mare de legitimitate, dar asta nu discutam acum. Alte instrumente ar fi: negocierea, explicatia, instrumentul emotional samd. Oricare din instrumentele astea, atunci cand vin pe o atitudine parentala manipulatorie, egoista, patologica chiar, poate capata cote si/sau valente abuzive si, deci, poate conduce la stari traumatice.

Ce voiam eu, deci, sa subliniez prin acel articol e faptul ca ATITUDINEA ramane definitorie.
Dau un exemplu. Avem, sa zicem, doua instrumente: bataia si instrumentul emotional. Si avem urmatorul caz: copilul se joaca in casa cu un bat ascutit. Ii spui de 10 ori sa inceteze, el se preface ca nu te aude. Tu, din ce in ce mai iritat, ii atragi atentia ca va darama televizorul, el insista in comportamentul lui. Ba chiar atinge TV-ul intentionat. Intr-un final, TV-ul cade.
In momentul ala decizi – dupa cum ti-e firea si cultura – pt un instrument sau altul. Sa zicem ca ii dai o palma. Alt parinte, insa, care nu aproba bataia, se supara pur si simplu, iar prin asta traieste efectiv in fata copilului supararea. Traind-o, i-o comunica acestuia. Copilul va percepe supararea parintelui ca sanctionanta.
Oricare din cele doua instrumente poate limita copilul cu un oarecare succes, adica poate fi eficient in ecuatia respectiva (corectie, disciplinare, structurare), CU O CONDITIE: parintele are o atitudine sanatoasa, echilibrata si onesta fata de acel copil.

AMBELE instrumente mentionate mai sus, venind pe o ALTA atitudine – una patologica, narcisica, manipulatorie, sadica – conduce la rezultate traumatizante. Ce se intampla atunci? Fie il bati cu salbaticie (apare disproportia dintre comportamentul lui si pedeapsa aplicata) si-i transmiti ura, furie, agresivitate feroce, fie, prin instrumentul emotional, il anulezi ca fiinta: „m-ai suparat, deci nu mai esti copilul meu, nu mai vorbesc cu tine”. Mesajul pe care i-l transmiti este acela ca “tu nu mai existi pentru mine.” E evident aici ca ambele conduc la trauma. Ambele sunt devastatoare si asta nu din cauza instrumentului folosit, ci din cauza unui parinte nemernic care foloseste instrumentul intr-un anumit fel.
Distinctia de mai sus e foarte importanta fiindca surprinde dinamica relatiei respective. Doar in contexte de felul asta se pot circumscrie posibilele traume.

Deci cum inteleg eu structurarea copilului? Printr-o atitudine corecta fata de el, printr-o atitudine in care sa se combine firesc respectul pentru specificul copilului cu fermitatea unei structuri care decurge dintr-un stil de viata, nu dintr-un stil anume de parenting. Creez o relatie UMANA foarte buna cu copilul meu. Una onesta si curajoasa, in termenii careia sa-mi pot cere iertare de la el daca e cazul. Sa nu se inteleaga de aici ca sunt pentru varianta de a-ti face din copil un prieten. Asta e o alta capcana. Mama care-si face din fiica cea mai buna prietena, o foloseste pur si simplu emotional si social. Relatia parentala e relatie parentala. O relatie buna, sanatoasa cu copilul e ea insasi structuranta fiindca e legata de valorile vehiculate in familia respectiva si de profilul (sanatos) al parintelui. Nu poti sa ai o relatie onesta cu copilul si sa fii in acelasi timp ambivalent sau ambiguu sau ipocrit in atitudinea ta fata de el, sau sa-ti justifici diverse ambitii – financiare, de statut – invocand binele lui, etc.
Intr-o relatie sanatoasa, orice instrument poate avea eficienta. Mai mult decat atat, pe fondul unei relatii sanatoase, ORICE TIP DE ACCIDENT si de GRESEALA e absorbit corespunzator de termenii sanatosi ai relatiei. Pe fondul asta, greselile parintelui fac bine, nu fac rau. Conteaza ce faci cu greselile respective. Iar atata vreme cat relatia e in regula, atunci cand gresesti, te poti bizui pe fondul securizant al acelei relatii.

As incheia prin 2 concluzii: 1. nu metoda conteaza in mod esential (conteaza, desigur, dar mult mai putin decat ne-ar place sa credem) si 2. suspectez in interesul supradimensionat pentru “metoda” (“Cum sa-l disciplinez? CUM?”), un deficit de atitudine, de substanta a relatiei.

Sigur ca nu-i usor sa ai o relatie sanatoasa cu cineva, nici macar cu propriul copil. De fapt cu atat mai putin cu el. Multi cred ca relatia cu propria odrasla e naturala, ca vine de la sine. A fost asa, intr-o societate cu roluri traditionale, bine delimitate. Acum “e de munca” la toate relatiile, inclusiv la cea cu propriu copil 🙂
Copilul te provoaca uman in absolut toate directiile si la absolut toate nivelele. Tocmai de aceea ziceam ca valoarea relatiei este cea care structureaza si limiteaza comportamentul lui. Ea este constrangatoare in cel mai bun sens al cuvantului fiindca il si motiveaza.
Cam astea sunt reperele pe care le-am expus, pe scurt, in articol. Dar putem discuta oricand pe probleme concrete.

(Foto: jantoo.com)