Un sondaj IRES despre valorile românilor aflaţi în ţară a trecut aproape neobservat pentru că nu avea cifre cu partide şi cu politicieni. De fapt, acest gen de sondaje sunt relevante şi foarte importante. Astfel aflăm că:
96% din românii aflaţi în ţară cred în Dumnezeu. În multe cazuri e vorba de o afirmaţie de faţadă, o credinţă de slabă intensitate sau pur şi simplu conformism social. Şi ştim asta pentru că…
… 75% din români consideră că religia înseamnă adevăr. S-au pierdut pe drum 21%.
Alţi 25-30% nu cred în rai, iad, diavol, păcat, existenţa sufletului, etc. E vorba în principal de bărbaţi, oameni cu studii superioare, orăşeni (în special bucureşteni dar nu numai).
Dacă ne-am putea opri aici ar fi simplu. 50% la 50%. România cu adevărat religioasă şi credinţa fără prea multă substanţă.
Două aspecte complică lucrurile.
a. E potrivit un politician care nu crede în Dumnezeu pentru o funcţie publică? Nu, răspund 65%. Celor religioşi li se alătură şi unii oameni din mediul urban. Iniţial, te-ai gândi că de la „Domnule Iliescu, credeţi în Dumnezeu?” şi până acum oponenţii PSD au alergat pe coclauri în timp ce o armă electorală de calibru zăcea neutilizată. Însă…
b. … iată o întrebare şi mai ales răspunsurile la ea: „Care dintre următoarele afirmații se potrivește cel mai bine felului în care vedeți dumneavoastră lucrurile?”
25% Există o delimitare foarte clară între ceea ce înseamnă bine și rău
20% Uneori este neclar ce este bine și ce este rău
48% Binele și răul se pot judeca doar în context
7% nu ştiu/nu răspund.Pentru trei sferturi din români, pentru trei sferturi din românii care cred în Dumnezeu, religia nu este o sursă de repere imuabile, nici măcar în ceea ce înseamnă moralitatea. De fapt nu există o astfel de sursă şi gata.
PS: Biserica e văzută, practic, drept un ONG-panaceu. 88% dintre români vor ca ea să se concentreze pe probleme sociale. Mai puţini vor ca ea să se ocupe de viaţa de familie şi de nevoi spirituale, dar şi de ecologie, dezarmarea nucleară (!) şi cam de orice temă le-ai propune. Singurele teme pe care majoritatea românilor nu vor ca biserica să le abordeze sunt politica şi politicile guvernamentale.
Toleranta se invata acasa, in familie. Iara noi, colectiv,
ca popor, bisericos ori ba, bateam la toleranta mai toate neamurile. Statul cu
legile lui nu poate decat sa pedepseasca intoleranta, dar toleranta, in spirit
cu adevarat crestin, vine de acasa.
Bunicul era popa ortodox. Nu i-a placut popia si a infiintat o scoala unde a
fost director pana l-au ridicat securistii si l-au bagat la Poarta Alba, in
1956. Dar vezi, ca spiritul de preot a
ramas in el. Si poate ca a fost pus si la incercare.
In iarna dinainte de a merge eu la scoala, matusii mele i-a murit cel mai drag
frate. Matusa mea, nevasta baiatului lui bunicul, era evreica din Pascani. Ea
era iubita universal si fara reserve de
intrega familie; pana la a caspea spita, toti eram topiti dupa ea, era de o
bunatate si intelepciune rare, iar colive ca ale ei eu n-am mai mancat niciunde.
Dupa obiceiurile ei, in timpul doliului, matusa-mea trebuia sa stea pe jos, pe dusumea cate o ora pe zi ca sa isi
jeleasca mortul, pe nenea Sandu. Cum era iarna si cam frig in casa lor, unchi-meu
tot bombanea in legatura cu acest obicei venit din arsita orientului, care i-ar
fi adus matusii mele, zicea el, o criza de spate. Bunicul, care statea in fata
lui la masa – para ii vad si acum band ceai cu patratele mici de telemea – nu zicea nimic, dar clipea des, semn de
tulburare la el. Eu ma uitam la ei ca la mingea de tenis: desi nu pricepeam eu
tot, simteam tensiunea. L-a lasat bunicul pe unchiu—meu sa bombane de spatele
matusii-mi si de obiceiuri si cand si-a terminat ceasca de ceai s-a ridicat, a
asezat frumos scaunul la loc si i-a zis lui unchi-meu: “Mai lasa-l dracu’ de
spate, ca te otarasi destul, mai bine ingrijeste-te de suflet.” Cat era unchiu-meu
de mare, ca era de doua ori cat bunicul, s-a facut mititel in scaunul lui, a
ridicat un pic din sprancene si apoi si-a continuat cuminte bautul ceaiului.
Dintre fratii si surorile ei, matusa mea a murit ultima si i-a plans pe toti
dupa traditie. De multe ori ne asezam si noi langa ea, asa, ca ne simta pe-aproape.