Armstrongii acestei lumi, pretutindeni, foarte buni

Lance Armstrong e cel mai mare escroc dovedit din istoria sportului. Distincţia e necesară, doveditul fiind marea problemă cu Armstrongii acestei lumi. Judecînd la bunul simţ, texanul n-avea cum să cîştige primul Tur al Franţei dacă nu se dopa: de-abia ieşise din calvarul tratamentului pentru un cancer cu metastaze. Nu tonusul sportiv şi abilităţile fizice le stimulează acele tratamente. Şi dacă s-a dopat prima dată şi i-a mers, de ce-ar fi încetat? Dar nimeni nu poate fi condamnat doar aşa, pe păreri. Sa zicem, ca fotbaliştii catalani, astăzi. La ce folos observaţiile de bun simţ, în lipsa dovezilor? Iar Armstrong ştia că va fi foarte greu cu dovezile, dacă nu imposibil. Nu că n-ar fi existat: au existat. Lance, însă, nu era singur. Avea ditamai gaşca de partea lui. Pînă la vîrful Uniunii Cicliste Internaţionale. Protecţie de elită. Care să ţină probele la nivel de urină chioară, chiar dacă reactivii arătau altceva.

Aşa că a minţit cu cea mai mare seninătate, cu cea mai convingătoare indignare, cu cel mai desăvîrşit talent de-a poza în victimă. A dat în judecată presa pentru calomnie şi a cîştigat, cu avocaţi de mare clasă, sume fabuloase. Dopîndu-se în continuare, pe parcursul celor şapte Tururi ale Franţei, rezolvate consecutiv. Doar perseverenţa ieşită din comun a Agenţiei Americane Antidoping l-a obligat să recunoască, după ce foştii lui complici au cedat şi au mărturisit. Da, i-a spus el, cu lacrimi în ochi, faimoasei Oprah: a trişat, de fiecare dată. A folosit toate metodele de doping de care fusese acuzat. Pe toate. I-a învăţat şi pe colegii lui de echipă să se dopeze. Pentru faimă planetară şi-o avere legendară, de peste 125 de milioane de dolari.

Iar acum, ce face el? Păi, ce să facă? Se simte nedreptăţit, normal. Persecutat, desigur. Victimă, fireşte. Spune că merită să concureze iar, chiar şi la 41 de ani. Că interdicţia mondială, totală şi definitivă, dictată în cazul lui, e o condamnare la moarte. În timp ce foştii tovarăşi care l-au turnat au scăpat cu pedepse blînde, lui i s-a dat plutonul de execuţie. Metaforic, dar orişicît. E sportiv, bre, iar sportivul, dacă nu concurează, moare. În plus, a făcut şi el ce făcea toată lumea. Nu şi-a creat nici un avantaj, a egalizat doar şansele. Ce i se întîmplă e mai mult decît o nedreptate. E crimă, frate, strigătoare la cer! Săriţi, oameni buni!

Lumea lui Lance Armstrong e intens populată. Lumea în care răul e bine, jaful e cinste iar minciuna, care le face posibile, e adevăr. Cîţi băieţi din care sărea hormonul la fiecare pas, cîte fete care ajungeau să se epileze pe piept, sau care erau băieţi de-a dreptul, cîţi medaliaţi cu aur răsăriţi din nimic, sau de vîrste matusalemice, n-au respins acuzaţiile de dopaj cu seninătate, indignare, victimizare perfectă, la super sentiment, ca să fie apoi dovediţi drept deşeurile umane care erau de fapt? Prea puţini. Mult prea puţini.

Fiindcă toţi Armstrongii acestei lumi au în spate mafii. Protecţie de elită, pînă la vîrful instituţiilor care guvernează lumea sportului. În ideea, prea larg tolerată, că sportul funcţionează după legea lui, nu după Lege. Aia e pentru proşti. Splendidul Lance a ajuns la confesiune fiindcă asupra complicilor săi plana ameninţarea proceselor penale: au preferat să vorbească. Dar asta e excepţia, nu regula. Regula e omerta. Legea tăcerii mafiote. Ia de-acilea bani, glorie, putere, şi ciocul mic. Ai pus botul? Pot să te salte. Aşa că mucles. Total. Mai bine bogat, celebru şi puternic, decît sărac, anonim şi pîrlit! Pentru asta, trebuie doar să înşeli şi să minţi. Sigur, mai moare cîte unul, mai crapă cîte una, dar cine nu riscă nu cîştigă.

Armstrongii există din belşug şi pe la noi. Mint cu aceeaşi seninătate, recurg la aceeaşi indignare, se victimizează cu aceeaşi virtuozitate. Au în spate exact acelaşi tip de găşti, cu protecţie la vîrf. Armstrongii acestei lumi nu-i musai să se dopeze, sau să-i dopeze pe alţii, şi nu-i musai să fie doar în arenă. Cu doping sau fără, mafie s-avem! Observaţiile de bun simţ? Inutile. Iar cînd apar şi dovezile, procesele, condamnările, tot degeaba. Doar nu sîntem în America. Ăsta a fost ghinionul lui Lance: cetăţenia. Atît. La ei, corupţii mai sînt şi dovediţi. Mai şi pierd. La ei, chiar se întîmplă. Incomparabil mai des ca în restul lumii. Treaba lor. Cum zice Sepp Blatter? Justiţia n-are voie să se amestece în fotbal. Atunci, Mitică, Sandu, Gigi şi ceilalţi, ce să-nţeleagă din invitaţiile la brutărie? Doar fac şi ei ce face toată lumea. Egalizează şansele. De ce s-ar opri? Protecţie şi creduli să fie, că în rest, toate bune.