Abocalypse Now! (I)

Se duse la fereastră şi dădu perdeaua la o parte. Trecu repede cu privirea peste grupul de bugetari morţi de foame de sub fereastra lui şi peste grupul de pensionari morţi de peste drum şi îşi concentră atenţia asupra unor civili suspecţi. De cînd Geoană pornise războiul civil, toţi civilii i se păreau suspecţi. „Sînt tot prim ministru. Shit!”

Trase perdeaua la loc şi se întoarse în pat. Era la bustul gol, nu avea pe el decît o pereche de ochelari şi o pereche de pantaloni de camuflaj, portocalii. O rază de soare care se strecurase printr-un colţ al ferestrei îi mîngîia părul de pe piept. Se ridică în capul oaselor, cu o privire surprinsă: nu avea păr pe piept. Mirat, se lăsă pe spate şi, cu gesturi leneşe, îşi aprinse o ţigară şi trase din ea cu nesaţ. După care îşi aminti că nu e fumător. Cu lacrimi în ochi, se întinse pînă la noptieră, luă poza lui Sever Voinescu şi stinse ţigara pe ea, făcîndu-i lui Sever o gaură în frunte. Un muscoi se aşezase pe buza sticlei de Fanta de portocale. „Derbedeul naibii”, gîndi cu voce tare şi goni muscoiul cu un gest scurt, după care adormi cu un gest la fel de scurt.

Deschise ochii. Afară era întuneric. Să fi tot dormit cîteva ore… Îşi simţea capul greu. Căutînd sticla de Fanta dădu cu privirea peste nişte hîrtii care zăceau vraişte în mijlocul patului. „Proiectul de buget…  Rebelii… Comuniştii… Viorică…Să-mi fac dragoste! (nota trad. adică „să-mi fut”) Stau aici blocat, în Camera asta nenorocită şi mă simt tot mai slab pe zi ce trece în timp ce „Viorică” (aşa erau numiţi codificat rebelii) e din ce în ce mai puternic, se întăreşte văzînd cu ochii, se strecoară prin hăţişurile junglei legislative şi ne pregăteşte ambuscade în comisii…” Se întristă. Se duse la oglindă, îşi umflă pieptul, se ridică pe vîrfuri şi se încruntă. Părea suficient de fioros. Se întoarse nostalgic în pat. Visa o misiune, ceva care să-l scoată din starea asta de letargie şi depresie. Mai trase o duşcă de Fanta şi adormi.

Se trezi în bătăi de uşă. Se dădu jos din pat cu greutate. Era dimineaţă deja. Deschise. În uşă stăteau doi pedelişti de rang inferior. Unul dintre ei avea o hîrtie în mînă.

– Dumneavoastră sînteţi Emil Boc?

– Da.

– Trebuie să mergeţi cu noi.

– Da’ ce-am făcut?

– Domnule?

– De ce sînt acuzat? „Ca un cîine…” gîndi.

– Nu sînteţi acuzat de nimic. Sînteţi aşteptat la Sediu, la „Marmoroş-Blaga & Prigoană’ son”. Şi n-o facem p-aia cu Kafka acum. Relaxaţi-vă.

(va urma)