O candidatură la prezidențiale a lui Emil Boc sau a Elenei Udrea transformă campania electorală într-o discuție pro și contra rocadei Putin-Medvedev. O astfel de candidatură va fi considerată doar o modalitate prin care Traian Băsescu fentează Constituția și cîștigă, de facto, al treilea mandat prezidențial. Presupun că nici Occidentul nu va fi din cale afară de entuziast.
Atît Emil Boc cît și Elena Udrea sînt percepuți drept apropiați fără autonomie ai lui Băsescu. O victorie prezidențială a unuia dintre cei doi va fi echivalentă cu rămînerea lui Băsescu la putere. În jur de 15% dintre alegători s-ar putea să fie încîntați, însă nu același lucru îl putem spune despre ceilalți 85%.
Dacă, prin absurd, candidatul Boc/Udrea va trece de primul tur, în turul II se va repeta referendumul din vara lui 2012, poate la un scor atenuat. Însă principala temă a turului II va fi Băsescu și încercarea sa de a fenta, pe model Putin, Constituția și de a se eterniza la putere. Cu un asemenea discurs, reprezentantul lui Băsescu la prezidențiale, fie el Boc sau Udrea, va fi complet desființat (la Udrea nici nu e nevoie de cine știe ce efort). Nu se va discuta decît despre nimic altceva.
Dintre toți apropiații lui Băsescu, doar cei doi sînt atît de apropiați și considerați fără autonomie politică, încît să fie percepuți drept paravane pentru rămînerea lui Băsescu în fruntea țării.
Ca să nu mai spunem că deja un consilier prezidențial a vorbit despre candidatura viitoare a lui Băsescu la funcția de prim ministru. Astfel, am avea rocada Băsescu – Boc, identică cu rocada Putin – Medvedev și care, prin imaginea unui Boc controlat total de Băsescu, imagine veche și adînc întipărită în mințile oamenilor, se pliază perfect pe acuzațiile adversarilor.
Un candidat al ”dreptei” nu trebuie să se dezică de Băsescu, însă nici nu se poate numi Boc sau Udrea, fără a transforma alegerile prezidențiale într-un război împotriva dictaturii lui Băsescu. Nici măcar Occidentul nu va avea ce zice, scenariul seamănă prea mult cu rocada Putin – Medvedev. În condițiile în care Boc a declarat că nu vrea să candideze și nu s-a înscris în cursa internă pentru candidatură, o acceptare a candidaturii va fi interpretată ca o cedare la insistențele lui Băsescu. ”Omul a vrut să-și vadă de primărie la Cluj, că d-aia a și candidat, dar nu putea să-și refuze șeful, pe Băsescu, care vrea neapărat să rămînă la Cotroceni în continuare. ”
”Boc n-a fost în stare acum să-l refuze pe Băsescu, cu atît mai puțin va fi atunci cînd va ajunge la Cotroceni. Omul ăsta nu poate să-i zică nu lui Băsescu iar cînd va ajunge la Cotroceni va face ca și pînă acum, tot ce îi zice Băsescu. Așa că Băsescu va fi în continuare președinte, pentru al treilea mandat, în totalul dispreț al Constituției.” Nu sună deloc rău, nu? Cel puțin pentru contracandidații lui Boc.
Sînt convins că și alegătorii moderați, fără crize de isterie la adresa lui Boc și Băsescu, vor privi cu suspiciune și chiar dispreț o asemenea rocadă. Iar o posibilă ”luptă a reprezentantului dreptei împotriva stîngii” se va transforma într-o luptă a reprezentantului tuturor împotriva lui Băsescu. Boc nu numai că nu va reuși să ralieze toată dreapta în spatele său, dar va reuși să ralieze tot spectrul politic împotriva sa. Cu tot cu moderați. Lipsa de măsură și de limită enervează. Așa a pierdut Iliescu în 1996, așa a pierdut Năstase în 2004 și Geoană în 2009.
PS. Varianta rocadei Băsescu – Boc e marea strategie din umbră.
Pentru ce s-ar mai baga odata Boc la o asemenea treaba? Prima data s-a bagat, si-a facut treaba, bine, rau, impotriva propriului partid si, la final, in loc de multumiri, l-au dat afara cu injuraturi.
Să ințeleg, citind articolul, că până la urmă distanțarea lui MRU sau Predoiu de Băsescu au fost strategii bune?
Înainte de 2007 – 2008, Boc avea un profil politic propriu, fără legătură cu Băsescu.
Mda, eterna soluție în țara noastră, rocadele: Kovesi – Morar, Ghica – Hăineală, Băsescu – Boc (aș mai da câteva exemple, dar prea sunt din bucătărie…)
Dacă mă gândesc bine, rocadele Ghica – Hăineală și Morar – Kovesi au reușit pe jumătate, atunci și rocada Băsescu – Boc, cine știe?
Nu ma baga la moderare, dom’ disqus! Sunt eu, Amelia! (am schimbat decat o litera ca nu m-ai lasat sa ma loghez altfel).
Disqus, disqus… de ce ma prigonesti?
În politică e fix ca la noi în consultanța inginerească: nu cîștigi contractul decît dacă vii cu o echipă condusă de un lider competent. Potențialul client sigur că se uită (a se citi „te verifică la toate orificiile”) după bonitate, experiență similară, cazier fiscal și penal ețetera, dar asta-i partea formală, conform principiului că morții se acoperă cu pămînt și viii cu hîrtii. Lăsînd la o parte aspectul comisionului după datină, chestia esențială sînt omuleții ăia botezați „experți” și mai ales tăticul lor, liderul. N-ai lider de echipă, n-ai nimic. Nici în licitație, nici după ea. Marea diferență, capitală, între politică și ce facem noi, este că la noi rar supraviețuiesc lighioanele din speciile ponți și crini. Nu zic că nu sînt, dar nu-i apucă pensia în domeniu.
Pentru timpul ramas pana la prezidentiale, e vreo alta metoda mai buna decat rocada asta? Intreb si eu … Pana se caca pe ei ceilalti sa se uneasca, sa faca program, sa il promoveze samd … rocada e usor de facut daca accepta Boc, si o poate ajuta si pe Udrea sa preia controlul PDL. Si ce daca a facut Putin la fel? E doar o strategie, probabil multe lupte din multe razboaie au fost castigate/pierdute cu strategii identice intre ele.
Boc nu trece de 10% cu rocada asta. Fiindcă se va bloca în electoratul lui Băsescu (nu mai mare de 10%).
Nu e doar o strategie. E o ștampilă a dictaturii.
Boc nu trece de 10% si fiindca n-are darul comunicarii. Poa să aibă consultanții lui pește.
Când mă gândesc cum comunică Lăzăroiu, care ar trebui să fie de meserie… Vorbim de comunicarea întru voturi.
Loialitatea față de Băse poate fi explicată (dar nu știu cui) ca loialitate față de principiile susținute de el, indiferent de costurile politice.
Dezîncântarea Occidentului ar începe numai când Băse ar fi numit PM în neregulă.
În altă ordine de idei, eu îmi continui căderea de sus: Andreea Pora (o citesc din 90), Laura Ștefan (prin absență), Sorin Ioniță, toți drepții Sodomei care sar acum la gâtul lui Băse pentru pământ…
Mai ții minte cînd Hurezeanu, o mare lumină atunci, s-a făcut consilierul lui Năstase? Erau momente de mari prefaceri istorice.
La prezidențiale ai nevoie de mai mult de jumătate din voturile celor prezenți. Iar aia cu principiile trebuie s-o explici tuturor, nu doar susținătorilor lui Băsescu.
Cred ca la noi dreapta a insemnat foarte mult timp antipedeserism, PDSR-ul (tot nu imi vine sa-i zic PSD) fiind continuatorul partidului comunist; adica era vorba despre anticomunism, antisecurism..
Apoi, antipedeserismul a devenit prin 2003 antipesedism, adica anti-penali, anti-coruptie, anti-baroni locali, dreapta confundandu-se, din acel moment, cu aceste deziderate.
Ambele obiective au fost si sunt la fel de legitime, insa, intre timp, de prin 2004-2005, am inceput unii dintre noi sa ne prindem ca dreapta inseamna de fapt altceva (sau „si” altceva, dar mai mult altceva), in timp ce altii (Pora etc) au ramas in aceeasi paradigma.
Poate si datorita faptului ca la noi inca se afla statul de drept in chinurile facerii.
Revenind, intre timp (2005 pana azi), mie mi-a venit in cap ca dreapta nu se confunda cu anticoruptia etc, ba, mai mult, anticoruptia etc pare o tema sortita a fi mai degraba unui discurs de stanga: „jos cu industriasii, burghezii, capitalistii si politicienii corupti care sug sangele poporului”.
A nu se intelege ca dreapta e procoruptie.
Doar ca stanga isi axeaza discursul pe partea „reactiva”: exista acesti ticalosi corupti care sunt bogatii, hai sa facem dreptate, sa le luam gatul, sa-i bagam in puscarie, iar daca nu putem, atunci sa le luam banii (impozitare progresiva si masiva), iar pentru asta trebuie sa intarim statul si institutiile sale: dreptatea socialista e politieneasca, are nevoie de anchete, procurori, inchisori etc; rezultatul fiind si mai multa coruptie, si mai putina libertate, si mai multa saracie, si mai putina dreptate (in ultima instanta, o stanga iacobina ar duce la condamnarea a 85% din populatie de catre restul de 15% anchetatori, pentru ca cei mai multi oameni au tendinta sa mai aiba si cate un interes personal meschin si material, ceva, acolo)
Iar aici Pora, Fati etc se intalnesc cu destinatia lor ideologica, pe care o confunda cu „dreapta”.
Pe de alta parte, dreapta e tentata mai putin sa strige lozinci morale si sa-i condamne pe bogati, corupti etc, ca indivizi (cum zice crestinul: trebuie condamnat pacatul, nu pacatosul) si mai mult isi apleaca discursul asupra conditiilor care genereaza toate relele cu care se lupta (aparent) stanga: si propune statul minimal, ingradirea cat mai redusa aindividului pe principiul ca exista suficienta ingradire reciproca din punerea in practica si ocrotirea principiului „ai atata libertate cat nu afecteaza libertatile celuilalt” ca sa mai fie nevoie de alte ingradiri suplimentare.
Ideea e sa puna un pic in acord si sa lase in chip natural sa se armonizeze, finiseze sau cenzureze reciproc interesele meschine sau nu ale indivizilor.
Procurorii sunt un remediu necesar, dar ultim, in viziunea dreptei.
As incerca eu si o comparatie metaforica, asa, cu disputa „alopatie – homeopatie”, dar nu cred ca ar tine decat cu cei avizati (mai ales ca pentru multa lume homeopatia intra inca la sarlatanie sau placebo), asa ca o las balta.
Or, pentru Pora, Fati, Macovei etc de baza e dreptatea cu usabia, comisiile de ancheta, procurorii, ghilotina.
Ele sunt (pana la proba milionului juma al Sabinei Fati sau indemnizatiei Monicai Macovei) Robespierre-ul zilelor noastre, adica o tendinta spre extrema stanga.
Eu nu neg buna credinta a celor ca ele, dar sunt doar o varianta de „idioti utili” ai lui Lenin (Stalin?); din prea multa dorinta de dreptate vor naste monstri.
Probabil ca s-a ajuns aici datorita mostenirii schizofrenice pe care a lasat-o comunismul (nu insist, am mai scris odata un comentariu interminabil pe tema asta, cand cu „Reconstructia dreptei”) si pentru ca eram acum ceva vreme, totusi, in situatia in care chiar era nevoie de procurori si justitie si de intarirea lor, insa daca tu, Fati, Pora, Macovei, insisti sa insanatosesti un organism doar cu antibiotice permanente si nu incerci sa lucrezi si la intarirea imunitatii si la lasarea unor perioada de refacere naturala (na, ca tot am bagat o metafora medicala) vei reusi, dupa un prim efect benefic, sa generezi efecte mult mai grave.
Gata, ma opresc, ma duc sa ma tund, ca dupa aia trebuie sa ii dau o replica lui @Nea despre Zosima.
Daca apar greseli de tehnoredactare, scuzati, mi se intampla mai tot timpul (nu am timp sa corectez)
La fix ai venit! (bine, între timp văd că ai și plecat) Asta mă bîntuia și pe mine, exact traseul ăsta l-am parcurs și eu dinspre antiPDSR, dar simțeam vag că nu mă potrivesc, totuși, cu justițiarismul, acum am înțeles foarte limpede de ce. Mulțam!
Mi-ai făcut vanitatea sa roșească 🙂
Acum îmi pică fisa și de ce s-au întâmplat toate porcăriile alea totalitare ale secolului trecut (unele continuate și azi): pentru că proiectul de societate al stângii pare a fi un lagăr al dreptății, cu gardieni permanenți și foarte severi.
Iar relativele liberalizări apar atunci când se sufocă în atmosfera de lagăr până și gardienii, când lagărul nu se mai poate ține doar din munca lipsită de altă motivație a celor păziți, decât frica și foamea.
Exact aşa a căzut URSS-ul. Iar a o aduce în punctul ăsta, al căderii, a fost excepţionala strategie a lui Reagan. Om cu viziune şi om cu principii. Pasăre nu rară, ci pe cale de dispariţie acum.
Cît despre unirea celorlalți, nu mi se pare o miză relevantă. Părerea mea e că fiecare partid care își merită numele de partid trebuie să vină cu candidat propriu. Nu există o obligație a unirii. E o pierdere de timp. Fiecare să-și lanseze candidatul, apoi, mai departe, vom vedea. Dacă unii consideră că n-au șanse și mai mult încurcă, se retrag. Sau nu.
Pe MRU și Predoiu nu-i oprește nimeni să-și anunțe candidaturile. Iar pretenția pe care fiecare partid al ”dreptei” o are, ca toate celelalte să renunțe la candidaturi, e absurdă.