Supa reîncălzită

Auto-citarea nu este un procedeu tocmai elegant, prea mare este însă coincidenţa regăsirii unui articol publicat în revista „22”, acum exact 21 de ani, unde notam:

„Ar fi interesant un dialog acum cu cei care mai sunt comunişti în România. Pe fondul tăcerii lor, singura poziţie „teoretică” ce s-a făcut auzită, constă tot din vechiul demers al rebotezării realităţii  în funcţie de interesele doctrinare: comunismul nu este realitatea de crime şi mizerie pe care o cunoaştem, ci altceva, întotdeauna altceva, pur şi luminos. Şi astfel, printr-un hocus-pocus semantic, noţiunea de comunism este încă o dată salvată, iese intactă din confruntarea cu realitatea odioasă pe care a generat-o: de vină vor fi întotdeauna oamenii imperfecţi, incapabili să pună în lucrare o doctrină perfectă. Închisă în propriul ei delir, doctrina comunistă îşi este sieşi suficientă.”

Pe atunci, Ceauşeştii abia se răciseră, în timp ce foamea, frigul şi întunericul mai erau adânc înfipte în carne, când au apărut prin presa încă buimacă şi nedată la întors luări de poziţie prin care se explica norodului, că tot coşmarul de patruzeci de ani nu fusese decât o uşoară eroare de navigaţie, o rătăcire umană practic inerentă unui proiect atât de măreţ şi de generos, rămas la fel de imaculat ca aşternutul Fecioarei, neatins de slăbiciunile, lipsurile şi neajunsurile muncii de partid. Concluzia era dublu înfiorătoare: nu doar că nimeni nu era vinovat (în afară, evident, de cuplul deja eliminat), dar că scenariul comunist este încă valabil, oricând apt de a fi repus în scenă, eventual cu distribuţie împrospătată şi costume noi.

Că nu aveam de-a face cu simple elucubraţii născute din reflexul defensiv al unor kulturnici înspăimântaţi, ci cu enunţuri programatice, care anunţau strategia de continuitate a sistemului, aveau să priceapă în scurt timp chiar şi cei mai naivi ori entuziaşti ai acelor zile.

Strategia deresponsabilizării

Dacă tentativa prelungirii sistemului comunist după o scurtă operaţie estetică s-a răsuflat, aceasta nu s-a datorat opoziţiei vreunor forţe interne pro-occidentale şi democratice, practic zdrobite prin mineriade, ci desfiinţării Uniunii Sovietice, comanditara d-lui Iliescu, lăsându-l pe acesta fără suport în proiectul „socialismului luminat”, ca acele personaje animate, care continuă să alerge şi după pierderea contactului cu solul.

Cât priveşte celălalt obiectiv, cel al ascunderii, eludării şi neantizării oricărei responsabilităţi pentru patru decenii de crime şi mizerie, acesta a fost realizat pe deplin: după câteva condamnări ale unor clowni siniştri din topul vizibil al nomenklaturii ceauşiste, s-a aşternut o cuprinzătoare tăcere asupra sistemului şi protagoniştilor săi, iar tema responsabilităţilor nici n-a apucat să existe. (În acest context, tentativele de memorie sistematică şi evocare a victimelor şi crimelor, realizate totuşi în anii ’90 prin câteva publicaţii, emisiuni ori opere muzeale, au fost ca străpungerile unor ghiocei: rare, fragile şi preţioase.)

Dacă pentru nomenklatură şi acoliţii ei îmbogăţirea prin decapitalizarea şi devalizarea statului a fost o acţiune mai curând spontană, unde fiecare a smuls ce şi cât a putut, deresponsabilizarea în raport cu crimele comuniste a constituit un obiectiv strategic prioritar, urmărit până azi cu necurmată consecvenţă. Din acest punct de vedere, România încă se găseşte în situaţia Germaniei din anii ’50, când, sub presiunea războiului rece s-a renunţat la denazificare, oştiri întregi de responsabili naţional-socialişti putând înflori prin justiţie, economie, lumea academică, armată, servicii secrete, administraţie. La fel la noi, activiştii, securiştii şi sprijinitorii lor ocupă în deplină siguranţă şi impenitenţă poziţii importante în stat şi societate, de-acolo scoţându-i treptat, doar vârsta biologică.

Reacţii la condamnarea comunismului

Cu atât mai mare a fost furia, frustrarea şi spaima establishmentului nomenklaturist în faţa condamnării oficiale a comunismului românesc, acum patru ani. De atunci, protagoniştii acelui gest sunt urmăriţi public cu ură nimicitoare, cu o vehemenţă lichidatorie căreia îi mai lipseşte doar aparatul de represiune fizică al miliţiei şi securităţii pentru a reinventa, după 60 de ani, teroarea stalinistă.

Totuşi, cei vizaţi de condamnarea regimului comunist nu se înşală: aceasta, oricât de simbolică şi firavă ar părea, poate avea consecinţe practice, este ca o fisură în digul ridicat în calea revărsării libere a memoriei. De două decenii activiştii şi securiştii îşi dau silinţa să ascundă, să facă uitată, să rescrie, să falsifice şi să deturneze memoria şi istoria, iar faptul că aceasta se reîntoarce nepoftită, ca o fantomă, este pentru ei intolerabil şi poate deveni periculos, deschizând calea identificărilor şi nominalizărilor concrete de fapte şi făptaşi.

Nu doar vechii tartori, profitorii şi beneficiarii regimului sunt înfuriaţi de reîncălzirea memoriei comunismului. Reacţiile sunt mai complexe şi ele se întind de la respingere, acolo unde nu te-ai aştepta, la aplauze, de acolo de unde nu le-ai dori.

Prima categorie o formează apărătorii unicităţii genocidului anti-evreiesc, care, antrenaţi într-o logică concurenţială, îşi imaginează că orice tribut de respect plătit şi altor mari victime ale istoriei contemporane, ar ştirbi, fie chiar şi prin simpla alăturare, memoria indicibilei dureri evreieşti. Este, evident, fals. Suferinţa este oricum, unică, iar genocidul evreilor nu va putea fi vreodată nici minimalizat, nici banalizat de evocarea altor uriaşe suferinţe şi distrugeri colective, cum sunt cele cauzate de comunism.

Aplauzele nedorite vin din partea promotorilor acelui sulfuros discurs naţionalist cu rădăcini în extrema dreaptă interbelică, care, în loc să fi învăţat din tragica experienţă comunistă, că orice totalitarism şi extremism este odios şi criminal, găsesc în condamnarea comunismului confirmarea propriilor încremeniri  extremiste, obsesii antisemite, naţionalism provincial şi resentimente ale subdezvolării.

Privite într-un registru al derizoriului, condamnarea comunismului şi reacţiile ce le suscită ar putea aminti coregrafia caducă a unor conflicte interparohiale, baletul mecanic al unor figuri de carusel, cu fascişti anticomunişti urmărindu-se circular cu comunişti antifascişti, victime devenite călăi şi prigonitori ajunşi prigoniţi şi cu oamenii vechiul regim apărându-se cu colţii şi ghearele de revanşa întârziată şi vlăguită a unor victime roase de frustrări şi înveninate de ranchiuna unor pierderi şi suferinţe ireparabile.

O astfel de viziune poate apare şi pe fundalul plictiselii şi saţietăţii provocate de două decenii de tirade fals ori inept anticomuniste. Cum să nu ţi se aplece de atâta „anticomunism“, când încă din primele zile după răsturnarea regimului, cetăţeni cu circumvoluţiunea provenită de la apăsarea chipiului se-ntreceau să strige din străfundul bojocilor lozinci anticomuniste!? Cu timpul, metodele acelora s-au rafinat, poziţiile lor „anticomuniste“ s-au diversificat, cu rezultatul, dacă nu al confiscării discursului, cel puţin al bruierii lui, răspândind diversiunea, confuzia şi ducerea în derizoriu.

Dacă mistificarea ori ştergerea amintirii regimului comunist în scopul evacuării oricărei responsabilităţi a fost o preocupare sistematică a membrilor vechilor structuri, nu trebuie totuşi căzut în patima conspiraţionistă, atribuind fenomenul exclusiv manipulărilor celor interesaţi. Există şi componente obiective ale deformării şi ştergerii memoriei, dintre care cea mai răspândită este prea-omeneasca aplecare către uitarea relelor, fie prin evacuarea lor din memorie, fie prin raţionalizarea ulterioară a frustrărilor, fie prin „rescrierea” internă a evenimentelor şi reîncărcarea lor cu semnificaţii mai puţin pernicioase. Este, probabil, modul discret în care Dumnezeu îl dezarmează pe Diavol.

Există însă şi cauze mai lumeşti, legate de evoluţiile biografice individuale înainte şi după ’90, marcate de succes, stagnare ori involuţie, dar şi de înclinarea fiecăruia de a interpreta evoluţia generală în sens nostalgic, optimist, exasperat ori pragmatic. Există deasemenea şi decalajul dintre aspiraţiile unei populaţii doritoare să trăiască visul societăţii de consum şi realitatea unei ţări sărace, cu o economie slabă şi un stat dat în prada jefuitorilor, imensa frustrare născută de aci exprimându-se şi prin falsă memorie şi absurde nostalgii ceauşiste.

Comparaţia cu regimul-frate-geamăn naţional-socialist se impune din nou: şi în Germania, timp de decenii după ’45, pe la ceasul gustării de seară, în multe familii se evocau ordinea, lipsa şomajului, certitudinea şi optimismul din vremea Führerului. Diferenţa este că, în timp ce acolo damful nostalgiei kitsch n-a ajuns niciodată în spaţiul public, la noi regurgitările publice nostalgic-comuniste sunt ştrengăreşte încurajate, atunci când nu sunt chiar sistematizate în pledoarii şi hagiografii indecente.

Memoria la foc mic

Dincolo de caracterul plănuit ori inevitabil al deformării/estompării memoriei, se pune problema relevanţei efortului de a o păstra. De ce să reîncălzim supa amară a memoriei, de ce să dezgropăm un trecut urât, de ce să studiem tocmai tocmai ce e mai rău şi devastator în istoria noastră? Ce relevanţă mai poate avea regimul comunist pentru o populaţie din care aproape o cincime nu a avut practic experienţe cu sistemul ?

O mare confuzie porneşte de la cuvintele-cheie legate de vechiul regim. De departe cel mai folosit termen este cel de anticomunism, în mod impropriu şi dezorientant. Într-o ordine semantică normală, anticomunismul este o atitudine politică şi doctrinară ce se opune ideologiei, politicii, partidelor şi regimurilor comuniste. Or, cunoaşterea şi evaluarea regimului comunist nu este anticomunism, ci o muncă întru salvgardarea valorilor fundamentale ale umanităţii.

Imensa şi exemplara operă de cercetare şi popularizare a genocidului antievreiesc nu se numeşte antifascism. Nici la Yad Vashem, nici în numeroasele muzee dedicate marelui genocid, tematica nu este principal şi explicit cea antinazistă, deşi naţional-socialismul este direct responsabil de nimicirea programatică şi industrială a evreilor. O distrugere de atari proporţii transgresează însă cadrele unei lupte sau atitudini politice, oricât ar fi aceasta de legitimă şi capătă o importanţă universală. Iată de ce întemeietorii acestor memoriale s-au ferit, în înţelepciunea lor, să le subsumeze combaterii unei ideologii şi regim politic, oricât de oribile, şi le-au racordat la tema fundamentală a supravieţuirii umanităţii.

Nu altfel stau lucrurile cu regimul care a controlat absolut România în perioada 1948 – 1990, şi ai cărui reprezentanţi continuă s-o controleze în sistem democratic până azi. Acel regim trebuie să rămână blamat în istoria neamului nu pentru că a fost comunist, ci pentru că a fost monstruos. Nu anticomunismul ne conduce să condamnăm acel regim, ci crimele sale cele multe şi grele, atentatul la fibra fundamentală a umanităţii, distrugerea sufletului, stârpirea bunelor obiceiuri şi deprinderi, crearea unei false realităţi, corupte şi mizerabile.

Şi temeiurile condamnării regimului comunist trebuiesc clarificate: buna cunoaştere şi judecarea acelui regim nu se pot face doar în numele unor abstracte principii umaniste ori a corectitudinii politice, alături de condamnarea altor genocide, terori, prigoane şi nedreptăţi. Noi românii nu putem pune pe acelaşi plan regimul comunist românesc cu exterminarea diverselor populaţii aborigene, scalvajul negrilor, genocidul cambogienilor, sau chiar apocalipsa hitleristă. Dacă marile tragedii ale umanităţii le judecăm în virtutea unor principii morale, tragedia comunistă românească o judecăm şi prin prisma efectelor concrete, mijlocite sau directe asupra vieţii noastre, până azi. Peste imperativul moral se suprapune imperativul existenţial, fiind vorba de regimul care ne-a adus în fundătura în care ne aflăm şi de unde nu putem ieşi. Este tocmai această stare de nemijlocire, de raport cauză-efect care dă regimului comunist acuitate şi actualitate, chiar şi după douăzeci de ani. Judecata noastră este cea a unor victime, nu doar a unor observatori neutri animaţi de generalităţi morale.

Rememorarea crimelor regimului comunist nu se poate reduce nici la onorarea victimelor din trecut şi nici confunda cu vreo revanşă a acelora. Revanşă ar  fi putu fi doar dacă atât victimele trecutului cât şi prigonitorii lor ar mai trăi, ultimii fiind pedepsiţi de lege pentru faptele lor. În sens concret însă, victime ale fostului regim comunist nu sunt doar cei bătrâni sau dispăruţi, ci toate generaţiile, chiar şi cei născuţi după căderea regimului, ba chiar şi copii ce se vor naşte, în măsura în care sistemul actual va rămâne controlat de vechii securişti şi activişti. Cunoaşterea şi condamnarea fostului regim devine în acest fel un elementar demers de autoapărare al unei societăţi ce este în continuare captiva trecutului comunist.

Cercetarea şi răspândirea cunoaşterii despre sistemului criminal comunist are o utilitate imediată şi stringentă, dictată de împrejurarea – niciodată repetată îndeajuns – că elita politco-economică actuală este continuatoarea nemijlocită a celei comunist-securiste, practic toate poziţiile cheie din toate domeniile fiind ocupate de foşti activişti, foşti înalţi funcţionari ai sistemului, securişti, sau de oameni controlabili ori şantajabili, din această ultimă categorie făcând parte şi cei prea tineri pentru a fi avut carieră în vechiul regim.

Pentru toţi aceştia, existenţa unei preocupări sistematice şi publice pentru analiza şi rememorarea faptelor vechiului regim reprezintă dacă nu neapărat o primejdie majoră şi iminentă, cel puţin o sursă de iritare şi incomoditate. Aşa cum existenţa unor procurori zeloşi şi judecători independenţi îi sufocă de furie şi le-a devenit insuportabilă, condamnarea fundamentată şi pertinentă a regimului pe care l-au slujit le măreşte discomfortul, apărându-le ca spectrul unui fel de DNA, responsabil cu un trecut încă prezent.