Stradă sau lege, muget sau buget?

Asaltul asupra bugetarului nu e strict românesc. Există şi în America. Asemănările nu trebuie să mire, nici deosebirile. În fond, lupta de clasă e una. Doar că unii au mai multe clase. În statul american Wisconsin, republicanii vor să reducă deficitul bugetar. Nu mărind impozitele, ci tăind cheltuielile. Adică banii bugetarilor. Aşa au promis la alegeri, acum patru luni, cînd au cîştigat postul de guvernator şi ambele camere ale Congresului statal. Sindicatele, fireşte, au scos lumea în stradă. Stînga, adică Partidul Democrat, în frunte cu Obama, s-a raliat protestului, declarînd că republicanii lansează un atac inacceptabil asupra sindicatelor.

Mesajul, larg mediatizat, a rodit. Profesorii din Wisconsin s-au îmbolnăvit în masă, şi-au scos certificate medicale şi au plecat la miting cu elevi cu tot. Peste 40.000 de manifestanţi s-au adunat în capitala statului, purtînd pancarte în care îl comparau pe guvernator cu Hitler. O comparaţie normală pentru stînga, folosită recent şi de Ion Iliescu. Fiindcă gazarea şi băgatul oamenilor la cuptor sînt totuna cu măsurile de austeritate bugetară, nu?

Guvernatorul Scott Walker n-a cedat şi împotriva genocidului s-au ridicat senatorii democraţi. S-au ridicat şi au fugit în statul vecin, blocînd legislaţia prin lipsă de cvorum. Iarăşi o reacţie normală. Ce dacă oamenii i-au ales pe republicani, ca să bage un buget auster? Republicanii sînt de dreapta, deci electoratul a greşit. Alegerile greşite nu se pun. Trebuie sabotate în Parlament şi răsturnate în stradă. Totuşi, fiind vorba de America, după cîteva zile, manifestanţii s-au trezit alături cu o mulţime egală şi de convingeri contrare. Aveau şi ei pancarte adresate guvernatorului: „Scuze pentru întîrziere, dar noi trebuie să mergem şi la muncă“. Primitivi şi reacţionari, slugi naive ale capitalismului.

Desigur. În SUA, sectorul bugetar chel­tuiește, în medie, 40 de dolari pe oră cu fiecare angajat, sub formă de salarii şi sporuri. În sectorul privat, costurile sînt de 27,8 dolari pe oră. Deci sectorul bugetar cheltuiește cu 44% mai mult. Bine, dar să tai banii pentru educaţie? În învăţămîntul public american, rata de semianalfabeţi la terminarea liceului este de aproape 40%. În învăţămîntul privat e zero. Unde sînt salariile mai mari? În învăţămîntul public, cu 30%. În învăţămîntul public din Wisconsin, doar 34% din elevii de clasa a opta ştiu să citească bine. În sectorul public, profesorii cîştigă, în medie, 100.000 de dolari pe an, din care 56.000 salariu şi 44.000 sporuri, iar concedierile sînt aproape imposibile. La privat, nici nu poate fi vorba de aşa ceva.

Scott Walker vrea ca bugetarii, exceptînd profesiile cu risc, ca poliţist sau pompier, să dea şi ei vreo şase procente din venit, pentru pensii. Faţă de zero, cît dau acum la pensiile achitate, moca, de stat. Apoi, guvernatorul le cere să contribuie cu 12% la asigurarea de sănătate. Nu 12% din salariu, ci din costul ratelor, restul venind de la angajator. Pînă acum plăteau 6%, în timp ce media naţională este de 29%. Şi mai vrea Walker un lucru: sindicatele să negocieze contractul colectiv doar la lefuri, nu şi la sporuri. Iar creşterea salariilor să nu depăşească rata inflaţiei. Pentru toate acestea, sigur că e Hitler. Iar caftul din Wisconsin a pus ţara pe jar.

La ei, primitivii şi reacţionarii cred că natura umană nu se schimbă: cei puşi să aibă grijă de binele tuturor au grijă de binele lor. Şi nu se mai satură. De aceea, soluţia nu e umflarea bugetului cu impozite mai mari, ci tăierea impozitelor şi a cheltuielilor bugetare. Ca banii de la buget să nu poată cumpăra voturi cu salarii, sporuri, alocaţii, subvenţii şi alte pomeni. Să nu alimenteze corupţia şi deturnarea de fonduri. Şi nici să răsplătească populismul, incompetenţa, invidia şi lăcomia. Tot ei mai cred că învăţămîntul şi medicina n-au ce căuta la stat, ca să nu plăteşti de două ori acelaşi lucru. O dată, obligatoriu, la statul care promite şi nu-ţi dă, şi încă o dată la particular, ca să nu-ţi rămînă copilul analfabet sau să nu mori cu zile. Iar solidaritatea socială ţine de strădania fiecăruia, după cum îl luminează Dumnezeu, nu statul. Asta e lupta lor, în America, unde trei sferturi din cea mai puternică economie a lumii înseamnă IMM-uri, nu corporaţii. Deci capitalismul e popular în rîndul maselor. Cum lupta de clasă e una, pretutindeni, problema e ce variantă alegem noi: rămînem la asemănările politico-stradalo-bugetaro-sindicale? Sau trecem şi la deosebiri, gen?

Kamikaze