Ca toate naţiunile închegate cu întârziere, şi noi ne zbatem în dileme identitare. Popor de ţărani, trimitem satul şi ţăranul în muzeu, în timp ce ne bălăcim într-o urbanitate precară, deseori sordidă. Plasaţi într-un spaţiu geografic incert, ne răsucim gâtul spre zările apusului, în timp ce batem pasul pe loc în colburile răsăritului. Cu o istorie sincopată, am sărit direct de la înapoiere la decadenţă, nostalgici după o strălucire şi măreţie niciodată împlinite, ca durerea fantomă a unor mădulare avute doar în vis. Şi totuşi, dincolo de tot acest zbucium identitar, probabil chiar datorită lui, reuşim şi tuşe originale în construcţia unui sine naţional. Una din ele este renegocierea regulilor.
Surogat şi demodernizare
Istoria multor culturi cunoaşte momente de ruptură radicală, în funcţie de care a existat un înainte şi un după, momente de răscruce şi trecere dintr-un tărâm în celălalt, în care oamenii au trebuit să ardă ce adoraseră şi să adore ce arseseră, cumpene în care cuvântul dat, credinţa asumată, jurământul făcut, legea proclamată au avut urmări ireversibile în viaţa celor ce se angajaseră pe acel drum. La noi, mai puţin.
La noi lepădarea de Satana se face ritual şi bombastic, păstrându-i însă discret numărul în carnetul de adrese, pentru o eventuală înfrăţire spre trecerea vreunei punţi, la o adică. Nevoia îl face versatil pe cel slab, care schimbă oportun alianţele ca domnii noştri medievali, vicleneşte şi jură strâmb ca boierii noştri, se piteşte şi doseşte tot ce nu-i ţinut în cuie, ca şerbii noştri, toţi, pentru a supravieţui. Exersată la scară naţională, acestă permanentă renegociere a unei realităţi mai puternice, pe care cel slab, dacă nu o poate schimba, măcar încearcă s-o păcălească, s-o amâne, s-o-ndulcescă, s-o deturneze, duce la o formidabilă capacitate de disoluţie a structurilor şi instituţiilor. Ce rămâne este o cochilie goală, ce doar păstrează aparenţa structurală, de organizare, ordine, coerenţă. Funcţionarea ei este zădărnicită în fiecare moment prin coordonarea spontană şi acţiunea furnicărească a actorilor sociali.
Este trăsătura noastră probabil cea mai izbitoare, aceea de a goli de conţinut, de a perverti şi corupe reguli, legi, instituţii şi structuri resimţite ca externe şi constrângătoare. Fenomenul se aseamănă cu cel al mafiei. Născut, ca şi acela, ca reacţie a celor slabi în faţa unor asupritoare structuri medievale, a devenit – la fel ca mafia – caduc şi criminal în societatea contemporană.
Intreaga dezbatere, veche cât România modernă, despre formă şi fond, modernism, sincronism, protocronism, nu face decât să reia exasperat tema reacţiei de respingere la structurile modernităţii. Respingerea nu se realizează frontal şi explicit, ci tacit, prin vampirizarea noii structuri, fie ea mentală, organizaţională, legislativă sau administrativă şi injectarea ei cu un conţinut care acomodează vechile deprinderi sub noua carcasă.
Aproape tot ce ne înconjoară poartă amprenta unei funcţionări deturnate şi coruperi stilistice. Informarea publicului şi exprimarea de către presă a unor puncte de vedere asupra faptelor şi evenimentelor devin propagandă neagră, publicitate mascată şi şantaj. Din organizaţii care reprezintă comunităţi specifice, interfeţe între individ şi stat, sau între comunităţi de interese şi interesul general, partidele devin sindicate de promovare a ambiţiilor liderilor, patronilor şi clienţilor acestora, care nu se servesc decât pe ele însele, fără legătură cu electoratul. Dintr-un moment de responsabilitate, unul din puţinele în care cetăţeanul de bază deţine, statistic, puterea, alegerile sunt transformate într-o mascaradă de miluire rituală a unor mase înfometate. Dintr-o competiţie întru modelarea viitorului, politica se transformă într-o viermuială mocirloasă pentru captarea resurselor publice. Invăţământul, baza statului modern, cu vocaţia sa universalistă şi meritocratică, devine o şcoală a corupţiei şi selecţiei inverse, cu cel universitar ca încununare a imposturii şi non-valorii cinice şi venale. Însuşi stilul este corupt, cel public e dezordonat, inept şi vulgar, iar cel privat, neurotic şi strident. Exemplele pot continua ad nauseam, sunt legiune.
Renegocierea normelor, laxitatea structurilor, evacuarea conţinuturilor şi pervertirea stilurilor se traduc într-un proces de demodernizare. Nu este însă un fenomen post-modern, aşa cum se manifestă el în societăţile avansate, consecinţă a disocierii dintre presiunile eficacităţii colective şi cele ale libertăţii personale. Demodernizarea românească este o reacţie defensivă a pre-modernităţii în faţa imperativelor de rigoare şi eficienţă, asemenea recrutului care îşi atârnă paie la un bocanc şi fân la celălalt pentru a-şi traduce comanda “stâng/drept”.
Consecinţele demodernizării sunt concret materiale, de la peisajele devastatoare ale ruinelor industriale, la viteza medie a trenurilor, regresată la nivelul anilor 1930, de la aparatura medicală performantă, sigilată în subsolurile spitalelor, la pacienţii ce se sting cu zile în condiţii de bolniţă fanariotă, de la autostrăzile neconstruite la structura de irigaţii distrusă şi despăduririle sălbatice, de la rezidenţele snobe construite-n pârloage fără utilităţi, la masacrul urbanistic generalizat.
Capacitatea destructurantă şi antimodernă dezvoltată în prezent de societatea românească se observă cel mai limpede în zona de impact dintre aparatul administrativ european şi o Românie care nici bani pe gratis nu este în stare să primească, atunci când cheltuirea lor presupune un minim de transparenţă şi eficacitate.
Disoluţie vs. construcţie instituţională
Cum se poate realiza, în aceste condiţii, un proiect atât de ambiţios ca reforma statului, care să transforme România într-o ţară, dacă nu similară, măcar compatibilă cu restul Europei ? Se poate spera la reconstrucţia instituţională în condiţiile unui stat ce alunecă pe panta demodernizării şi golirii de conţinut ? Cum poate fi adusă o societate dizolvantă şi retrogradă să adopte comportamente, norme şi instituţii moderne ?
Reforma statului este leitmotivul construcţiei României moderne, care de un secol şi jumătate nu poate ieşi din dilema revizuirilor la care să nu se schimbe nimic. Este de aceea greu de imginat că o abordare frontală şi radicală a reformării unui stat captiv cleptocraţiei post-comuniste va putea da roade. Mai degrabă par realizabile demersurile punctuale, destinate a înlătura disfuncţiile sau malformaţiile instituţionale cele mai grave.
Lista acestora este însă mai lungă şi mai complicată decât cea a păcatelor creştine. Haosul legislativ, construit pe fondul intereselor oculte şi incompetenţei parlamentarilor şi ministerelor, măreşte confuzia şi arbitrariul funcţionării statului în raport cu cetăţeanul, cu mediul de afaceri, cu serviciile publice, dar şi cu propriul statut de agent economic şi angajator. Cetăţeanul, contribuabil şi alegător, este tratat rău, prosteşte şi hoţeşte, economiei şi afacerilor nu li se creează un cadru cu structuri stabile, proceduri transparente şi comportamente previzibile, fiind supuse arbitrariului şi corupţiei, serviciile publice s-au degradat la nivelul lumii a treia, economia de stat este exsanguinată de caste parazitare, iar resursele publice sunt spoliate prin sistemul contractelor preferenţiale şi frauduloase, în paralel cu aspirarea directă de salarii uriaşe şi pensii speciale.
În aceste condiţii de metastază, calea realistă de reformare a statului urmăreşte asanarea focarelor celor mai acute ale degradării şi demodernizării: transformarea partidelor în reprezentante ale unor interese colective şi nu personale, curmarea farsei degradante a alegerilor travestite în “sărbătoarea calicilor”, crearea unei justiţii funcţionale, cu judecăţi competente şi responsabile realizate în termene rezonabile, îngrădirea corupţiei, controlul şi diminuarea contractelor clientelare, normarea şi controlul calităţii prestaţiilor contractuale, proceduri transparente, echitabile şi profitabile de privatizări ori achiziţii de stat, un sistem de învăţământ readus la normal, un sistem sanitar de stat deparazitat, un sistem unitar şi transparent de salarii şi pensii de stat şi… depolitizarea administraţiei.
Pentru a nu deveni însă o cârpeala frankensteiniană, un asemenea catalog minim de obiective ale reformei statului necesită vectori care să-i asigure realizarea.
Europa, desigur
Istoria noastră pare aşezată sub semnul acelei clime, unde lungi perioade secetoase sunt întrerupte de revărsări torenţiale sub care natura, profitând de şansă, se grăbeşte să explodeze. O asemenea şansă s-a născut la jumătatea secolului al XIX-lea, când puterile europene au hotărât crearea unei zone-tampon între două imperii, din această aşezare iniţială născându-se România modernă. După şase decenii, deşi pierduserăm războiul, am câştigat pacea şi şansa unei ţări rotunjite.
Acum, tot fără merit, ni s-a oferit şansa integrării unei formidabile uniuni economico-politice, la care nimic nu ne-ar fi îndreptăţit, de n-ar fi existat considerente geo-politice mult peste capul nostru. În plus, Uniunea Europeană este ea însăşi o maşinărie integratoare, dotată cu acele mecanisme necesare acomodărilor economice şi politice, rodate în decenii de funcţionare. Există aşadar optime condiţii externe pentru a prinde acest ultim tren spre civilizaţie, părăsind definitiv stepa scitică. Dacă mai adăugăm şi împrejurarea că-n istori noastră, toate imboldurile civilizaţionale le-am primit din exterior, putem vedea în UE nu doar un aliat pentru reforma statului, dar şi un factor activ de prim rang.
Datorită decalajului civilizaţional, ne paşte însă pericolul preluărilor mimetice şi superficiale a unor structuri şi comportamente îndelung distilate în Occident, dar fără suport la noi. Ar fi o iluzie să credem că simplul import de idei, structuri, reguli şi tehnologii poate duce la remodelarea spontană a sistemelor socio-culturale. Acestea sunt, cu cât mai arhaice, cu atât mai stabile şi nu se vor lăsa izgonite, ci se vor adapta, găsind noi forme de manifestare, chiar şi în condiţii de presiune.
Actuala « elită » românească, produsul educaţiei sovietice altoite pe o fibră arhaic-rurală, purtătoare de opinci şi pălărie de orăşean prefăcută din şapcă de miliţian, trimiţându-şi odraslele la burse occidentale, dar consumatoare doar sporadic de pastă de dinţi, ne va explica senin că este imperativ să fie bifate benchmarks impuse de EU, “pentru a obţine un bun raport de ţară”, ideea că societatea românească chiar trebuie schimbată cu adevărat în sensul european fiindu-i la fel de străină ca schimbarea mângâierii frunzelor de palmier de la cingătoare cu rugozitatea unor pantaloni, unui războinic african.
Şi totuşi, la modernizarea României prin presiunea constantă a UE nu există alternativă. Dacă pentru ţări cu o îndelungată tradiţie democratică şi civilizaţie dezvoltată, Uniunea Europeană poate fi resimţită ca un balast şi o reducere la cel mai mic numitor comun, pentru români UE reprezintă o formidabilă şansă de integrare în lumea civilizată.
Există semne încurajatoare, după care Europa îşi va acorda mijloacele unei supravegheri mai atente a statelor membre, pentru a evita derapaje şi decalaje ca cele puse-n lumină de criză. Pentru ţările din spaţiul Euro sunt preconizate măsuri de control mai strâns a disciplinei bugetare, prevăzute cu sancţiuni. La fel, propunerea creării unui organism european de supraveghere şi sancţionare a corupţiei la nivel naţional este o excelentă iniţiativă. În general, orice formă de supraveghere, control şi sancţiune eficientă venită dinspre Europa este o veste bună pentru România, care are imperioasă nevoie de o tutelare civilizatorie.
Dacă Europa occidentală îşi poate permite principiul subsidiarităţii, noi, retrimişi de zarul istoriei la căsuţa pe care scrie “1930 – modernizarea ţării”, suntem siliţi să refacem traseul trecând din nou prin etapa centralităţii unui stat mai evoluat decât ansamblul locuitorilor săi, stat care odată modernizat, va trage după sine societatea. Acesta este în fond un proiect de secolul al XIX-lea, dar faptul că ne aflăm cu un veac şijumătate mai târziu, nu ne scuteşte de a-l parcurge.
Iar atunci când comunităţile noastre locale vor înceta a mai fi gubernii înapoiate la cheremul satrapilor locali şi vor acumula măcar parţial tradiţia de autoconducere şi gospodărire responsabilă existentă în occident, vom putea gusta şi noi din deliciile subsidiarităţii, lăsând autorităţilor centrale doar sarcinile nerezolvabile la nivel local. Până atunci însă, e preferabil să devenim măcar o gubernie bine administrată de la Bruxelles.
Pe ici pe colo, prin părţile esenţiale
În condiţiile în care construcţia europeană se bazează pe principii democratice, privilegiind comunităţile locale şi rezervându-şi doar rolul de cadru instituţional general, responsabil pentru strategii şi sprijin financiar şi logistic, reforma statului rămâne totuşi o sarcină preponderent internă.
Asta ne întoarce la întrebarea despre cum ar fi totuşi posibilă reformarea unui sistem inerţial, conservator şi retrograd, ca cel care a pus stăpânire pe statul român. Cum poate fi “păcălit” acest sistem, pentru a-l face să renunţe la funcţionarea arbitrară, abuzivă şi paguboasă ce o impune statului şi societăţii ? Cum să-i tragi covorul de sub picioare acestui Golem scăpat de sub control, dar atât de bine înfipt în solul patriei ?
Simplificând întrucâtva, problema revine la a determina un grup de delicvenţi de cartier, încă incomplet desprinşi din îmbrăţişarea aurolacului, să joace barbut fără a-şi mai smulge banii unii altora şi a se mai încăiera orbeşte. Rezultatele cele mai directe şi eficiente s-ar obţine nu prin şcolarizare, cursuri de bune maniere ori programe de inserţie socială, ci prin impunerea câtorva reguli simple despre cine bate zaru’, cine bagă banu’ şi cine ia poşta.
Tot aşa, reforma statului va fi greu de realizat prin pachete legislative exhaustive ori reforme radicale ale unor subsisteme. Calea cea mai lesnicioasă şi cu şanse de reuşită rămâne găsirea acelor puncte nodale, acelor articulaţii legislative care comandă în cea mai mare măsură un domeniu şi care pot duce la schimbarea semnificativă a regulilor jocului, antrenând o modificare a comportamentelor.
Un exemplu reuşit de reglementare-cheie într-un domeniu-cheie îl reprezintă introducerea în vechiul regat – cu obişnuita întârziere de 150 de ani ! – a cadastrului funciar, instituţie care, prin disciplina şi transparenţa ce a impus-o, a stăvilit haosul delicvenţial din domeniul imobiliar, înlesnind şi boom-ul ce a adus economia la suprafaţă în ultimul deceniu.
Un alt exemplu, este despre ce s-ar putea face cu fenomenul ruinător al contractelor clientelare cu statul. Pagubele uriaşe nu provin atât din distorsionarea pieţei şi a liberei concurenţe, fenomen care “doar” erodează economia, dar nu o vlăguieşte direct şi violent, cât din încălcarea standardelor celor mai elementare privind proporţia dintre preţurile plătite de stat şi calitatea serviciilor prestate de firme. În locul vituperărilor sterile împotriva mafiei contractelor şi achiziţiilor publice, adoptarea unei legi care să reglementeze preţurile şi calitatea corelativă a produselor şi prestaţiilor ar confrunta cuplul infracţional format din prestatorul de servicii privat şi statul beneficiar cu norme clare, scoţând în afara legii sumele neruşinate plătite din banii publici pentru servicii şi produse de batjocură. O astfel de lege nu va eradica, desigur, corupţia şi plaga contractelor frauduloase, dar va crea ordine şi claritate într-un domeniu lăsat intenţionat în întunericul bunului-plac. Reţelele clintelare vor continua să domine piaţa şi sub o asemenea lege, dar “obiectul muncii” le va fi îngustat, fiind obligate de lege să practice preţuri rezonabile pentru prestaţii controlabile.
Asemenea legi cruciale, determinante pentru funcţionarea unui sistem, pot fi găsite în toate domeniile. Astfel, o nouă lege a magistratului care să circumscrie mai strict şi mai concret răspunderile, modalităţile şi organele de control judiciar, deşi nu ar putea eradica traficul de influenţă din justiţie, ar mai stăvili arbitrariul şi incompetenţa jurisdicţiei. La fel, o lege îmbunătăţită a funcţionarului public chiar dacă nu ar reuşi să împiedice numirile politice, le-ar mai stăvili, aşa cum instituirea unui registru matriceal naţional ar face posibilă evidenţa tuturor parcursurilor şcolare şi universitare, îngrădind vânzarea şi falsificarea diplomelor.
Strategia adoptării de legi-cheie în domenii-cheie este, probabil, cea mai raţională şi eficientă în condiţiile descrise, deşi nu poate garanta modernizarea. Ea se limitează să atace efectele cele mai acute ale statului captiv, nepropunându-şi, cel puţin deocamdată, combaterea directă a cauzelor. Nu în orice situaţie îţi poţi însă permite un tratament etiologic: câteodată tratamentul simptomelor duce şi la slăbirea cauzelor bolii. Prin adoptarea legilor şi funcţionalizarea instituţiilor necesare unei îngrădiri a dezordinii şi arbitrariului, se poate ajunge la realizare a unor structuri statale stabile, cu proceduri transparente şi comportamente previzibile.
În fond, problema esenţială stă în trasarea de limite, de oprelişti şi îngrădiri bunului plac al celor care şi-au făcut din România terenul discreţionar de vânătoare şi despre care Mircea Cărtărescu scria recent: “dacă scurmi cu unghia pojghiţa de democraţie a aproape fiecărui politician şi afacerist din România dai de securistul care a fost”.
Mulţumesc, Nemo, pentru publicarea reply-ului la mass mailul Dvs., din care spicuiesc câteva puncte critice, ce le le reţin interesante:
“Discursul european (a se citi “al Uniunii europene”) nu poarta spre o deschidere a Romaniei la modernitate, ci spre o disfunctionalitate, o incapacitate punctuala a Romaniei de a profita de fondurile UE.”
“Daca ne lasam pe “Europa, desigur” ca vector al modernitatii mai avem vreo jumate de secol de asteptat…”
“Ar fi prea usor sa califici coruptia de Stat de “cryptomecanism anti-modern”…”
Merită o discuţie
3, ultimul paragraf.
"Interesul de ordin politic fata de problemele de societate interne ale Romaniei poate veni numai dintr-un interes de ordin economic, cu alte cuvinte daca deficitul bugetar al Romaniei continua sa antreneze consecinte financiare grave pentru celelalte State membre si daca politica bugetara a UE impune cateva reguli obligatorii…Pana acum, UE a reactionat numai la consecintele financiare ale "coruptiei de Stat" , numai cand astfel de comportamente nationale au creat gauri in portofele Statelor solide dpdv economic, iar reactia UE a fost sa ceara acestor State… sa scoata cardul si sa plateasca pentru ceilalti, in completarea fondurilor europene ( Anglia, Germania, Franta pentru greci, spanioli, italieni, sau PIGS cum spun englezii:)) Romania e , impreuna cu Bulgaria, una din cele mai sarace tari din UE si dispune, ca atare, de un procent important din fondurile UE. Ceea ce inseamna ca multa apa va mai curge pe Dunare inainte ca Europa sa poata spune ceva -legitim si valid dpdv juridic- despre "coruptia de Stat" din Romania. Daca ne lasam pe "Europa, desigur" ca vector al modernitatii mai avem vreo jumate de secol de asteptat…
Dialectica "antimodernism/ postmodernism" e mult mai complexa. Nu se poate vorbi de “post-modernism occidental”, fiecare caz national e unic. Cazul Italiei e destul de similar. Romania nu are o cultura anti-modernista, in termeni de deschidere spre globalizare sau Occident, cred ca am fost printre primii…Teoria sincronismului lui Lovinescu, care vorbea si de mutatia valorilor estetice, este un concept premergator al “diversitatii culturale” asa cum e astazi construita in UE. Protocronismul “reactionar” e intr-un fel un sistem defensif post-modern. Ar fi prea usor sa califici coruptia de Stat de “cryptomecanism anti-modern”…[..]"
2.
"Noroc cu minoritatea Rom (sau mai exact, cu neasumarea de catre guvernul francez al propriului discurs rasist, vezi Roms, Circulaire du 5 août 2010, « disgrace » ) ca "Europa" sa-si dea seama ca nu suntem nici macar in stare sa luam banii pe care ea ni-i alocase, de acord. Dar aici e mai degraba o chestiune de interes practic. E adevarat ca se poate nota in mod implicit "capacitatea destructurantă şi antimodernă" a Romaniei, dar prima concluzie e …lipsa de interes politic a "Europei, desigur" fata de Romania. Discursul european (a se citi "al Uniunii europene") nu poarta spre o deschidere a Romaniei la modernitate, ci spre o disfunctionalitate, o incapacitate punctuala a Romaniei de a profita de fondurile UE. Rezultat: Comisia europeana a creat o "Task Force Roms" care se va ocupa, intre altele, sa ajute Romania sa monteze proiecte care sa-i permita sa dispuna de aceste fonduri…"
rectific, astea sunt ultimele comentarii, pt o perioada 🙂
nota: cand mi-au placut mult articole pe blogary, pe unele le-am dat mass email.
asta e un reply de la cineva care traieste de multi ani in Franta si care are studii de specialitate in domeniu, io nu m-as fi priceput sa scriu asa bine 🙂
insa:
1. Rasvan scrie oarecum din perspectiva romaneasca "lucida"
2. reply-ul e din perspectiva "europeana lucida".
"Europa, desigur" sunt perfect de acord, in teorie numai…pentru ca Europei nu-i pasa, chiar daca statul de drept e rechizionat de dictatura.
Ce e Europa? Cine e Europa? Statele Europei organizate in 2-3 organizatii internationale robuste, ca Uniunea europeana, Consiliul Europei si poate OSCE. In mod evident -si democratic-un Stat nu se poate ocupa legitim de soarta altui Stat (daca eram o ex-republica bolsevica, poate profitam si noi de "propagaduirea adevarului" de la mama Rusia, ca georgienii…:) Si dintre cele 3 organizatii, numai Tratatul UE prevede ( Art.7 TUE) posibilitatea "suspendarii anumitor drepturi" ale unui Stat membru daca se constata “incalcarea grava si persistenta a valorilor” UE, adica nerespectarea "demnității umane, libertății, democrației, egalității, statului de drept, precum și [a] drepturilor omului, inclusiv a drepturilor persoanelor care aparțin minorităților" (art. 2 TUE). Bineinteles, pura teorie, pentru ca la nivelul Consiliului european deciziile se iau pe baza de consens politic si in niciun caz nu poate fi pusa in cauza puterea unui Stat, legitim aleasa de un popor, pe baze democratice…care sunt considerate ca atare pana la proba contrarie. Si asta e "tout à fait normal" in drept international, fundamentele puterii democratice ale unui Stat, functionareademocratica a institutiilor si politicilor sale, prioritatile sale democratice de politica interna nu pot fi puse in discutie de un alt Stat sau de o organizatie internationala fara ca un eveniment grav (in general, o incalcare de jus cogens de natura umanitara) sa nu atraga atentia asupra unui astfel de "comportament statal anormal".
uf, in sfarsit un articol despre reforma statului in care, in ultimele 2 paragrafe, nu apare basescu. prea ma obisnuisem cu reforma statului apud tru ori cartarascu.
nu e mare lucru, chestia asta cu reforma statului. toate lumea stie ce trebuie facut, sunt lucruri evidente. doar ca nu exista oameni suficienti care sa le faca. va trebui sa creasca o a treia generatie de politicieni si electori postdecembristi si sa se nasca o noua elita, care nu are cum sa nu fie mai buna decat precedentele. chestie de biologie si istorie.
De acord cu Dan.
Lipsesc proiecte simple, care ar necesita doar un pic de organizare și creionare.
De exemplu în turism, câte comune în apropierea orașelor mari( potențial virtual de clienția) s-au gândit la amenajări de genul piste ciclabile (efecte benefice de deconectare de stress cotidian pentru populația urbană, reducerea cheltuielilor de sănătate la buget pe termen lung, creerea unui curent în masă). pe lângă piste, ar înflori și inițiative locale, gen restaurante , spații de joacă, etc) vizitarea de obiective turistice, ateliere de reparat biciclete, etc. evident, ar fi infrastructuri publice dar cu un parteneriat privat.
chiar în interiorul orașelor, amenajarea unor piste ciclabile ar fi benefică. însă planificarea ar trebui să fie mai complexă chestiuni de trafic rutier. am reduce presiunea poluării, probabil taximetriștii ar fi mai rari :).
Aoleu oameni buni. Putin mai mult optimism, va rog. Nu stam chiar asa de rau, va rog sa mergeti spre est. Nu stam nici foarte bine, daca privim spre vest. Dar o fotografie de acum 10 – 15 ani ne poate ajuta putin. Si pe mine ma enerveaza furtul din bugetul de stat, licitatiile trucate, dar astea nu se vor schimba niciodata, de la est la vest. "Plang" cand vad parloaga in loc de lanuri de porumb, dar astea se vor schimba, daca nu o facem noi vor veni altii si vor face agricultura aici, cand va fi putin mai scump ca acum sa nu cultivi pamantul, iar agricultura ca afacere va da cu plus.
Mi-ar place sa vad pe MB mai multi specialisti dand cu parerea.
@Para: las'o naibii de reforma electorala ca m-am plictisit de cat ne-am reformat electoral in toti anii astia… avem un sistem, hai sa-l facem sa functioneze asa cum e el alcatuit acum si abia apoi putem incepe sa reformam; mai intai oamenii si apoi sistemele
reforma de dragul reformei s-a tot facut de prin 90 si n-am ajuns nicaieri; degeaba faci reforma daca oamenii ajunsi in pozitii cheie- din alea reformate- sunt d'alde Alistar, Barbuleasca si asa mai departe…
Florina, inainte de a recurge la ea, iti amintesc doar ca ironia are doo taisuri.
Cointeresarea de dinainte eu am resimtit-o ca pe o constrangere. Eu, si probabil nici tu, nu ne-am simtit cointeresati in constructia SSMD, un lucru in care nu credeam. Si probabil nici cel ce trebuia sa renunte la casa batraneasca si batatura cu buda de scanduri pentru un apartament inghesuit cu program de apa rece. Si nici cel care isi dadea "cointeresat" parloaga la ceapeu. Nu poti numi cointeresare obligativitatea de a asculta de un pumn de oameni, care gandea pentru "binele" tuturor celorlalti.
Si nici indicarea unor tinte false, doar pentru ca in politica sunt invinsi si invingatori, iar tuturor le-ar place sa apartina primului grup.
PS: E ultima mea interventie pe subiect. Daca nu m-am putut face inteles, imi asum greseala.
Hantzy
Inainte de'89 a fost o cointeresare de vis, nu altceva. Numai asa opinca a ajuns la oras, in casele altora, unde habar nu avea ce valori se afla si scrijelea lemnul scarilor aduse de la Viena si tapetul frantuzesc. Basca mai dadeau foc si la biblioteci, ca nu le ajungea spatiul, ii incurca. Dar erau optimisti si chiar identificasera scopul: crearea societatii socialiste multilateral dezvoltate.Li se dadeau case,locuri de munca. Iar ei, optimistii, erau oamenii noi. Cointeresatii oameni noi. Mai sint si azi printre noi. Tocmai faptul ca mentalitatea aceasta dureaza ne face foarte mult rau acum.
Am dat cel mai recent exemplu de cointeresare asa, mai de masa.
Nu, mai bine, ii constringem intr-un cadru corect si strict, democratic, in care sa se intereseze ei insisi de binele personal?
Constrîngerea e legea care trebuie respectată.
Cointeresarea e prima şi se obţine în urma unei voinţe populare deşteptate de către discursurile sincere ale politicienilor veritabili. Apoi, se fac legile care trebuie să fie rezonabile, scurte, şi cu cît mai puţin loc pentru interpretare.
Eu văd aşa: 1. reformă electorală, pentru a avea politicieni veritabili. 2. Constituţie reformată 3. sistem juridic funcţional.
UE are tot interesul ca noi să ne întărim?
@Florin: un astfel de oficiu exista si se numeste ANRMAP… ceea ce nu inteleg eu este de ce acest ANRMAP nu se transforma intr-un Public Procurement Office care sa administreze toate contractele de achizitii ale statului… de la negociere pana la definirea si urmarirea standardelor de cost si a politicilor de achizitie…
@Florina,
Cointeresarea a facut posibila Unirea de la 1859, cand vladica si opinca si-au unit telurile. Si ulterior in 1877 sau in 1918, cand s-au realizat lucrari durabile.
De constrangeri ama avut parte de multe ori, rezulatatul fiind insa, fara exceptie, efemer, desi ideile ce stateau la baza pareau generoase.
Costi vorbeste de mai multa dictatura fara sa stie unde ar duce acest lucru, scopul fiind doar general si lozincard definit, adesea confundandat fiind cu etapele: reformarea vreunui partid sau stabilirea unui candidat minune, fara contracandidati de alte culori. Ce garantie ofera insa constrangerea, ca scopul in care e facuta nu poate fi si el pervertit in acleasi mod?! Comentariul lui Costi nu lasa loc pentru astfel de exceptii.
Constrangerea creaza nemultumiti si pesimisti, cointeresarea ofera macar siguranta identificarii scopului si creste, implicit, optimismul si dorinta de a-l atinge.
Hantzy
Nu. Cointeresarea are un dezavantaj major si este, in situatia noastra, inaplicabila. Prin cointeresare se va pretinde din ce in ce mai mult pina se va ajunge la santaj.
Pentru constringere citeste comentariul lui costi, mie mi se par excelente observatiile lui.
Florina: Fara constringerea de a schimba ceva, nu o vor face niciodata.
Cointeresarea n-ar fi o solutie mai buna? Sau macar mai "de masa"?
Constrangerea a dat doar rezultate punctuale.
excelenta radiografia.
din pacate solutiile propuse nu sunt valabile tocmai ptr ca diagnosticul din prima parte este absolut corect.
nu exista reguli a caror spirit sa nu fim noi in stare sa-l denaturam si institutii care sa nu poata fi luate ostatice
o spun cu toata tristetea dar cred ca marea greseala a lui basescu este ca nu a fost(nu a putut?) destul de dictator.
ciclurile electorale sunt mult prea scurte iar constrangerile democratiei prea mari pentru a gasi o solutie in cadrul lor.
daca nu e off topic as spune doar atat:
singapore?!
multumesc
costi
@Florin Cojocariu
<cite>E obositoare obsesia asta de a vina “stingisti” pe Blogary.</cite>
Apropo, care e planul cu Bakonski? Cand relansati in forta propaganda?
Admin edit: Moncher, asta e ultimul comentariu pe care apuci sa-l publici aici. L-am lasat ca sa inteleaga lumea de ce.
Stan Patitu
Si ce i-ar putea determina pe oameni sa nu perpetueze aceleasi tare? Fara constringerea de a schimba ceva, nu o vor face niciodata.
Poate ca nu ar trebui inceput cu statul, ci cu societatea sau mai bine cu oamenii. Orice tip de arhitectura statal-normativa am construi, daca indivizii vor perpetua aceleasi tare de la generatie la generatie, rezultatele vor fi in mare parte similare. Cu oameni de calitate se pot obtine rezultate chiar si intr-un cadru institutional precar/fragil/imperfect. Dar cu oameni plini de naravuri proaste, nu se va obtine mare lucru chiar si in cel mai bun sistem institutional posibil. Daca e vreun domeniu din care trebuie inceput, acela cred ca este educatia.
Valeu, ce or sa il mai judece protocronistii pe autor…
Dacă înțeleg eu bine, autorul ne propune să suspendăm aplicarea subsidiarității și să oprim descentralizarea până când „aborigenii” din teritorii vor reuși să nu mai fie „gubernii înapoiate la cheremul satrapilor locali şi vor acumula măcar parţial tradiţia de autoconducere şi gospodărire responsabilă”. Cu alte cuvinte înapoi la centralismul democratic! Cât despre stabilirea prețurilor prin lege ce să mai spun, poate e vremea să naționalizăm și averile și să-i trimitem pe burgheji și pe chiaburi la un nou canal. Totul evident în numele modernizării, progresului și propășirii patriei pe cele mai înalte culmi ale etatismului și socialismului, în veci nepieritor se pare…
„Socialismul este păcatul mândriei intelectuale care permite guvernelor să se joace de-a Dumnezeu” Jesús Huerta de Soto dixit.
@ender: Nu, nu ai inteles bine. Referirea la preturi nu e una referitoare la controlul pietei ci la preturile de achizitii de produse si servicii de catre stat. In felul asta Nicolaiciuc n-ar mai fi putut cumpara rulmenti la preturi de 10 ori peste piata. E relativ usor de imaginat un oficiu pe linga Guvern insarcinat cu verificarea preturilor de achizitie si raportarea lor la media pietei, precum si o lege care sa sanctioneze contractele care au preturi in afara unei marje fata de pretul mediu al pietei. E obositoare obsesia asta de a vina "stingisti" pe Blogary.
Tehnologia modernizarii Romaniei prin transformarea ei intr-o
"gubernie bine administrată de la Bruxelles" si prin impunerea de
"reguli simple despre cine bate zaru’, cine bagă banu’ şi cine ia poşta", reguli/legi
"care pot duce la schimbarea semnificativă a regulilor jocului, antrenând o modificare a comportamentelor"
s-a mai incercat in trecut si prin alte parti, cu alti jucatori. In Uniunea Sovietica sau Iugoslavia, de exemplu. Experientele respective nu sint insa deloc incurajatoare, iar comportamentele oamenilor nu s-au modificat. Crestinii au ramas tot crestini, iar musulmanii tot musulmani. Cu valorile lor cu tot.
Germania si Japonia erau complet distruse dupa cel de-al doilea RM. I-au transformat americanii in gubernie? Le-au impus legi care sa le modifice comportamentele? Ceea ce i-a scos la liman au fost comportamentul lor, valorile lor.
Cultura e un factor central în explicarea comportamentului social, politic și economic. Cultura contează, cu consecinţe atât în bine cât şi în rău. Si in ciuda unei elite desprinse de realitate care insista sa afirme ca vede aparitia unei culturi universale (Davos Culture), pe teren culturile persista si au consecinte asupra dezvoltarii economice si politice, asupra politicilor globale si asupra identitatii nationale.
La cultura ar trebui umblat, nu la legi sau administratii impuse din afara. Doar ca o eventuala remodelare ar dura cel putin o suta de ani si e greu de infaptuit, in timp ce un mandat de parlamentar e de 4 ani, iar unul de presedinte de 5 ani. Cine sa se ocupe de asa ceva intr-o democratie parlamentara? Cine sa se gindeasca la viitorul natiunii? N-are cine, fiindca istoria ne arata ca de transformarea populatiilor in popoare prin impunerea unui sistem de valori s-au ocupat institutiile perene: biserica si monarhia. Vezi, de ex., crestinarea ungurilor sub Stefan cel Sfint acum o mie de ani.
P.S. Tiganii romani plecati in Vest au trecut dintr-un spatiu legislativ in altul. Si?
(deliNcvent)