Ioan Bărbuş, zece ani de lumină

Acum zece ani a plecat dintre noi Ioan Bărbuş.

Între timp, s-a putut vedea o parte din dosarului lui de la securitate, adică ciosvârta care ne-a fost aruncată spre studiere. Chiar şi aşa, din documente din ’89, se vede cum securiştii se plângeau că tot nu colaborează. După ce i-au făcut viaţa bucăţi, tot nu colabora. După 17 ani de închisoare, din care 7 la Râmnicu Sărat, după nenumărate interogatorii și anchete, până la sfârşitul lui ’89, după ce ascultaseră telefoanele şi citiseră scrisorile familiei, după ce lansaseră zvonuri despre el la prietenii care îi mai rămăseseră, după ce ceruseră de la cunoscuţii lui declaraţii despre obiceiurile şi locul unde doarme câinele familiei, după toate drăcoveniile lor, el tot nu colabora.

Se aseamănă cu Edmond Dantes numai prin faptul că a făcut puşcărie pe nedrept din vina unor scursuri de oameni. A fost mai norocos însă pentru că în închisoare a întâlnit nu un mentor, ci sute de eroi şi martiri, şi pentru că logodnica lui, Elsa Anca, l-a aşteptat cei 17 ani, s-au căsătorit şi au avut copii. A ieşit din închisoare la termen (fără 4 zile pentru cei 4 ani bisecţi) şi nu i se poate reproşa vreun fel de resentiment, sau măcar ambiguitate morală, în ce priveşte nedreptăţile suferite. În nici un document, în nici o turnătorie, în nici o bârfă nu se aminteşte măcar în treacăt că ţinea vreun răboj gunoaielor care l-au pus la atâtea încercări.

Acum zece ani nu exista Şcoala de vară de la Râmnicu Sărat şi nu fusese condamnat oficial comunismul. Însă acum zece ani nu ar fi văzut nimeni în Ioan Bărbuş un Edmond Dantes transformat în Contele de Monte Cristo şi nici nu s-ar fi spus că nu se mai poate respira din cauza atmosferei de revanşă create de victimele comunismului.

Ioan Bărbuş se bucură acum de lumină. Nu mai e atins de ingratitudinea unei mari părţi a contemporanilor noştri, indiferent dacă aceasta e mai aproape de nesimţirea animalică sau se ascunde finuţ sub aiureli intelectuale. Oamenii cumsecade vor găsi în el un om obişnuit, care se juca cu câinii de pe stradă, stătea la coadă la cartofi, căra cărţile copiilor şi, da, avea slăbiciuni, însă era şi eroul despre care se poate spune că a trăit cuvintele pe care Churchill doar le-a pronunţat în 1941: nu a cedat, niciodată, niciodată, niciodată, în nimic, mare sau mic, important sau meschin; nu a cedat niciodată decât convingerilor de onoare şi bun simţ; niciodată nu s-a dat bătut în faţa forţei; niciodată nu s-a dat bătut în faţa puterii aparent covârşitoare a duşmanului. “Never give in, never give in, never; never; never; never – in nothing, great or small, large or petty – never give in except to convictions of honor and good sense. Never yield to force; never yield to the apparently overwhelming might of the enemy.”

Despre Ioan Bărbuş aflăm din documentele CNSAS că a fost mai tare decât ştiam. Putem să ne văităm că nu mai sunt astăzi alţii ca el, sau putem să ne bucurăm ca el de florile de primăvară şi să mângâiem primul maidanez pe care îl întâlnim şi, ca el, să savurăm cu voluptate o carte reacţionară, să ne punem o iconiţă cu Maica Domnului în buzunar, la tocul de ochelari şi în portofel şi să fim gata să continuam lupta morală şi intelectuală. Că pe cealaltă au purtat-o, în locul nostru, el şi mulţi alţii ca el.

 

Repere cronologice

  • 20 ianuarie 1918 – Se naste Ioan Barbus în comuna Seini (Maramures) într-o familie de tarani greco-catolici. Bunicul a fost timp de multi ani primarul comunei. Familia a fost implicata în pregatirea Unirii din 1918.
  • 1923 – începe scoala primara în comuna natala.
  • 1927 – se înscrie la liceul Emanoil Gojdu din Oradea. In clasa a saptea de liceu (a unsprezecea de acum) este laureat al concursului Tinerimea Romana – sectia de istorie.
  • 1938 – se înscrie la Facultatea de Drept din Bucuresti.
  • 1941 – ca responsabil al unui camin de studenti, ascunde un comunist si este trimis pe frontul de Est.
  • 24 august 1944 – este ranit grav în luptele de la Baneasa, dupa care nu mai este trimis pe front si se implica în activitatea politica a Partidului National Taranesc (PNT)
  • 8 noiembrie 1945 – este printre principalii organizatori ai manifestatiei antirusesti, de sustinere a Regelui Mihai. Siguranța (infiltrată deja de comuniști) începe sa îl urmareasca. Lucreaza ca ziarist la Timpul.
  • 1946 – la o reuniune a Asociatiei Studentilor Romani Uniti face cunostinta cu Elsa Anca, fiica avocatului taranist Victor Anca.
  • Februarie 1947 – în urma delatiunii unui legionar, este arestat de Securitate.
  • 1949 – in timpul unei “eliberari’ de doua saptamani, se logodeste cu Elsa Anca. Este retinut din nou. Are loc procesul Tineretului Universitar National Taranist, al carui conducator de lot este. Trece prin inchisorile de la Ministerul de Interne, Jilava, Vacaresti, Aiud, Malmaison, Oradea.
  • 1956 – este transferat la închisoarea Râmnicu Sarat.
  • 1963 – dupa închiderea închisorii Râmnicu Sarat, este transferat la spitalul închisorii Jilava. Se încearca o “reeducare blanda” si este plimbat prin Bucuresti pentru a vedea realizarile proletariatului. Intrebat ce va face pentru regimul care a realizat atâtea, raspunde ca va face pentru regim ce a facut regimul pentru el.
  • 11 februarie 1964 (sarbatoarea Maicii Domnului de la Lourdes) – este eliberat dupa expirarea întregii condamnari. Nu a beneficiat de amnistia detinutilor politici din 1964.
  • 19 iulie 1964 – se casatoreste cu Anca Elsa dupa întoarcerea din domiciliul obligatoriu a tatalui acestei, Victor Anca. Avocatul Anca inspasise între timp zece ani de inchisoare si cinci de domiciliu fortat la Valea Calmatuiului, judetul Braila. Intreaga familie este în atentia serviciilor de politie politica pâna în 1989. Ioan Barbus este chemat periodic la Securitate, convorbirile telefonice si corespondenta sunt controlate. In toate documentele Securitatii este mentionat ca element reactionar, ostil societatii socialiste.
  • 1965 – se naste prima fiica, Anca Maria.
  • 1966 – se naste a doua fiica, Mihaela Florina.
  • octombrie 1970, în locuinţa lui Victor Anca, are loc prima întâlnire dupa 1947 a liderilor taranisti care supravietuisera puscariilor, la care au participat Corrneliu Coposu, Ioan Hudiţă, Ioan Bărbuş, Ion Puiu, Ion Diaconescu, Alexandru Bratu, Niculae Ionescu Galbeni, Gheorghe Mocanu, Maria Achim, Ion Ovidiu Borcea, Victor Coconeţi.
  • 1987 – impreuna cu Corneliu Coposu, Ion Diaconescu, reuseste sa afilieze PNT la Internationala Crestin-Democrata.
  • Decembrie 1989 – reia activitatea în cadrul PNT având functia de vicepresedinte si sef al Comisie de disciplina.
  • Mai 1995 – ca reactie împotriva suspendarii abuzive a conducerii TUNTCD, demisioneaza din toate functiile detinute în PNTCD
  • Noiembrie 1995 – devine senator PNTCD pe locul ramas vacant în urma decesului lui Corneliu Coposu
  • 7 mai 2001 – moare la Bucuresti in urma unui neoplasm digestiv.

 

 

Facebook Comments

De În Linie Dreapta

Atunci ne-am văzut prima oară. Cu toate acestea, ne cunoşteam foarte bine, ne citeam şi ne citam reciproc pe dreapta.net şi patruped:bun biped:rău. Şi atunci, Emil a avut ideea: să punem la un loc resursele patrupezilor şi ale fundaţiei Ioan Bărbuș (dreapta.net fusese gândit iniţial a fi doar un simplu site, o expresie pe internet a acestei fundaţii) şi să realizăm o platformă pro-libertate din perspectivă conservatoare.

4 comentarii

  2. Daca oamenii astia ar fi in cartile de istorie ne-ar creste stima de sine ca natie. Si sunt destui…

    Răspunde

  3. "17 ani de închisoare"

    "Un tâmpit mai mare ca mine nu există. Să faci treisprezece ani de temniţă pentru un popor de idioţi! De asta numai eu am fost în stare…”(Petre Ţuţea)

    Răspunde

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *