Geneza Creştinismului românesc (I)

Intre tradiţie si istorie (1)

In aceasta serie de articole voi incerca sa reconstruiesc atat cat se poate geneza Creştinismului, care a patruns si s-a dezvoltat pe teritoriul numit astazi România si a fost adoptat de populatia care se va transforma in timp in poporul român. Saracia izvoarelor istorice produce de obicei traditii, care in timp au devenit istorie si care de doua secole se tot rescrie, micsorand partea legendara si inlocuind-o cu o noua istorie, mai apropiata de adevarurile pe care nu le vom cunoaste niciodata.

Majoritatea istoricilor sunt astazi de acord cu posibilitatea ca religia Creştina a ajuns în Dacia odată cu trupele Imperiului roman. Probabil că primii creştini din interiorul regiunilor estice ale Imperiului roman au trecut Dunărea în afara Imperiului încă din secolul I d. Hr., pentru a evita primele persecuţii organizate de catre autorităţile imperiale provinciale, pe vremea împăratului Nero. Nu avem nici o dovada ca printre soldatii romani care au intrat in Dacia ar fi fost crestini; totusi, avand in vedere ca o parte din legiunile romane care au ajuns in Dacia proveneau si din Tara Sfanta si Siria, exista o posibilitate ca o minoritate sa fi fost totusi crestini.

După 297 d.Hr., in  Sciţia Inferioara (Scythia minor), care se intindea  între malul drept al Dunării de jos şi Tomis – străvechiul oraş grecesc de pe litoralul apusean al Mării Negre, se aflau multi crestini care emigrasera, fugariti de persecutiile religioase anti-creştine organizate din ordinul împăraţilor romani Diocleţian, Galeriu, Liciniu şi Iulian Apostatul. Avem probe istorice ca Episcopul Efrem a fost ucis în 304 d.Hr., în ziua de 7 Martie, la Tomis.

Traditia sustine ca Moesia inferioară a fost vizitată de Sfântul Apostol Andrei, fratele Sfântului Petru şi de discipolii direcţi ai acestora, cu mult înainte de Războaiele dacice. Traditia indica locul  din Dobrogea unde Sfântul Andrei s-a adăpostit nu cu mult înainte de a fi martirizat pe crucea sa, de către soldaţi romani, în orasul Patras din Grecia.

Traditia sustine ca Sf. Apostol Andrei s-a nascut la Betsaida (Ebr. bet ţida), fiind fratele Sfântului Apostol Petru (Şimon), dintr-o familie de pescari de pe malul Lacului Genezaret (Ebr. kineret). Traditia aramaica ii atribuie numele original de Amoţ, care in aramaica si ebraica biblica insemna curajos sau barbatesc; tradus in greaca, numele lui a devenit  Andreas adica Andrei. Deoarece traditia indica anul sacrificarii, anul 60 d.Hr. este mai mult decat edificator ca vizita Apostolului pe meleagurile romanesti s-a petrecut inaintea acestui an, probabil intre 55-59 d. Hr, avand in vedere ca Sinodul Apostolic a avut loc in jurul anilor 49-50 d. Hr. la Ierusalim, unde s-a decis unde va merge fiecare dintre Apostoli.

Peştera Sfântului Andrei este situata în Dobrogea, în apropierea localităţii Ion Corvin, judeţul Constanţa. Tradiţia populară spune că in aceasta pestera Sfântul Apostol Andrei a locuit  şi a creştinat. Peştera se găseşte la mai puţin de 2 kilometri de „Cişmeaua Mihai Eminescu”, la apoximativ 4 kilometri de şoseaua Constanţa – Ostrov.  Eusebiu din Cezarea (c. 263–339, numit si Eusebius Pamphili), este primul care atestă faptul că Sfântul Apostol Andrei a fost Apostolul Daciei şi al Sciţiei inferioare.

Imparatul Constant (fiul cel mic a lui Constantin cel Mare) aduce in 350 d.Hr. moastele Sfantului Andrei la Constantinopol si le aşează în Biserica Apostolilor. Acestea se pastreaza  in acest loc pâna in jurul anului 850 d.Hr., când imparatul bizantin Vasile I Macedoneanul cedeaza rugamintilor locuitorilor din Patras si le inapoiaza capul. In anul 1208, în timpul Cruciadei a 4-a, relicvele au ajuns la Amalfi, în apropiere de Napoli, fiind păstrate în domul San Andrea. În 1462 au fost duse la Roma, din cauza pericolului turcesc. În secolul al XV-lea, Papa Pius al II-lea a mutat relicvele sfântului Andrei în catedrala Sfântul Petru de la Roma. În anul 1964 capul sfântului Andrei a fost înapoiat bisericii din Patras.