Fotbalul e de dreapta

Citeva clarificari necesare, de sezon

Nu va retin atentia doar asa, fiindca e un campionat mondial in curs, care pasioneaza cam jumatate din populatia planetei – deci hai sa intram si noi in vorba, legind fotbalul de politica. Nici pomeneala. Odata, pentru ca fotbalul e, in mod clar, de dreapta, dupa cum vom vedea in cele ce urmeaza. Si-apoi, pentru ca e oricum legat de politica. De pilda, in 1930 prima Cupa a Lumii a fost organizata de Uruguay cu ocazia centenarului independentei, prilej ideal pentru potentatii de la Montevideo sa isi flexeze muschiul patriotic captind recunostinta maselor. Mai ales ca gazda Uruguay a cistigat finala in fata Argentinei, inamicul asezat vizavi, peste estuarul La Plata. Dupa patru ani, numitul Mussolini Benito asimilase perfect lectia, dezvoltind-o creator: Italia a iesit la rindu-i campioana mondiala pe teren propriu, cu largul concurs al arbitrilor mituiti de Benito. Dovada a superioritatii fotbalului fascist. In 1954, stalinistii de la Budapesta si-au trimis echipa la Mondialul din Elvetia ca sa demonstreze superioritatea fotbalului comunist. Cu largul concurs al arbitrilor, legendara echipa a lui Puskas a pierdut cu 3-2 finala de la Berna cu RFG, dupa ce a condus cu 2-0 (un gol al nemtilor a fost fault la portar, iar Puskas a facut 3-3 insa golul a fost anulat pentru un ofsaid care n-a fost). In plin Razboi Rece, comunismul fusese invins, iar dupa prima lor victorie planetara – la fotbal, deh –  germanii din vest si-au recapatat optimismul caracteristic, grav afectat dupa al doilea razboi mondial pierdut. Ca urmare, ani de zile publicul vest-german a spus, fara urma de ironie, ca RFG nu e Republica de la Bonn, ci Republica de la Berna. Si trecem la dictatura militara din Argentina, care a tinut neaparat sa organizeze Mondialul din 1978 ca sa-l cistige. Spre a prinde finala in care a invins Olanda cu 3-1, Argentina trebuia sa bata Peru la patru goluri diferenta in ultimul meci din grupa semifinala. Kempes si ai lui au depasit magistral planul, obtinind un frumos 6-0. Exista informatii ca Peru a primit in schimb o recolta de griu si alte ajutoare substantiale, pe linie de stat. Ajungem astfel la miezul chestiunii.

Recunosc, nu mi-as fi pus neaparat problema daca fotbalul e de stinga sau de dreapta, daca n-as fi citit interesanta declaratie facuta pe aceasta tema de antrenorul Argentinei din 1978, Cesar Luis Menotti. Zice: “Exista fotbal de dreapta si fotbal de stinga. Fotbalul de dreapta vrea sa sugereze ca viata inseama lupta. Cere sacrificii. Trebuie sa devenim de otel si sa invigem prin orice mijloace … fotbalistii sa se supuna si sa dea rezultate, asta vor cei de la putere. Si asa creeaza retardati, idioti folositori care urmeaza sistemul”. Exceptional. Absolvent de liceu tehnic, specialitatea chimie, Menotti s-a consacrat la Boca Juniors, apoi a jucat in Statele Unite la New York Generals si in Brazilia la FC Santos, unde a fost coleg cu Pele. Ca antrenor, are meritul exceptional de-a fi readus nationala Argentinei la fotbalul-spectacol, de atac, dupa o perioada neagra de defensivism execrabil. Pe care Menotti il pune, evident, pe seama fotbalului de dreapta. Cesar Luis e un personaj fermecator. Pe timpul juntei generalilor frecventa cafenelele din Buenos Aires, stind la discutii cu crema elitei intelectuale progresiste. De stinga, din moment ce dictatura militara era, nu-i asa, de dreapta. Ca multi altii, Menotti comite o eroare fundamentala. Anume, ca stinga inseamna libertate. Aceasta enormitate, cultivata cu grija de peste un secol, conduce la concluzia, profund gresita, ca exista dictatura de dreapta. Si la cea, la fel de eronata, ca fotbalul-spectacol, cu atac si goluri, adica Fotbalul, e de stinga.

“Pai, ce, adica nu exista dictatura de dreapta? Si stinga nu vrea eliberarea poporului de exploatare? Hai, ca-i buna, esti amuzant”. Ma bucur ca apreciati. Intr-adevar, asa este: stinga stie, mai bine ca oricine, sa jongleze cu cuvintele si gaseste, intotdeauna, subiecti care sa le inghita nemestecate. In occident, stinga a ajuns sa-si zica “liberala”. In ideea eliberarii omului de nevoi, necazuri, rele. Concret, instrumentul eliberarii e Statul. Fascinant. Personal, imi doresc, de pilda, ca Statul sa-mi faca dimineata cafeaua cu lapte si sa mi-o lase pe noptiera, cu niste oua Benedict si un croissant cu ciocolata, eliberindu-ma astfel de nevoia de-a ma scula din pat si de-a ma tiri, rupt, pina la bucatarie, unde oricum nu-mi fac oua Benedict si nici croissant cu ciocolata nu gasesc. De asemeni, vreau mult ca Statul sa-mi spuna cine ia finala campionatului mondial, ca sa pariez pe varianta cistigatoare si sa fac rost de bani de concediu, eliberindu-ma astfel de necazul lipsei de vacanta. Absurd, nu? Mai absurd ca o tara in care pensionarii sint mai numerosi ca angajatii care alimenteaza fondul de pensii al Statului? Mai absurd ca o tara in care salariatii de la privat, singurii care produc bani in economie, sint mai putini decit cei din sectorul public, care doar consuma? Mai absurd ca o tara in care sectorul privat reduce salariile in criza si da oameni afara, iar cel de Stat, care traieste pe spinarea celui privat, refuza sa o faca? Mai absurd ca o tara in care acelasi sector privat trebuie sa plateasca biruri calculate la nivelul incasarilor din 2007, anul de virf al boom-ului economic, in timp ce azi economia s-a prabusit? Mai absurd ca o tara in care tot aia care muncesc de rup, si platesc impozitele care hranesc cohorte de paraziti, trebuie sa achite acum impozite si mai mari? Ha?

De cind e Lumea si Pamintul, confruntarea fundamentala este cea dintre tiraniei si libertate. Instrumentul tiraniei este Statul. Intr-o societate libera in care Statul este lasat sa confiste tot mai mult din libertatea cetatenilor, se ajunge la tiranie. Care, asa cum bine zicea reputatul antrenorul Cesar Luis Menotti, are nevoie de  “retardati, idioti folositori care urmeaza sistemul”. Daca admiteti ca exista politica de dreapta si politica de stinga, trebuie sa acceptati ca nu sint acelasi lucru, ci sint diferite. Diferenta, vorba lui Reagan, e simpla, dar grea. Nu poate sa existe dictatura de dreapta, pentru ca, prin definitie, dreapta exclude dictatura. E politica libertatii individului, nu a subjugarii lui de catre sistem. A liberei asocieri, nu a celei impuse (doar imbecilii cred ca pot reusi singuri, si doar stinga crede ca exista bine cu de-a sila). A curajului, nu a lasitatii colective. Si e politica imaginatiei, nu a dogmei. Schimbarea e inevitabila si imprevizibila, nu poate fi planificata. Iar solutiile marilor probleme nu vin din ministere, ci de la particularul care are libertatea sa-si foloseasca imaginatia. Nici o dictatura nu e de dreapta. Toate sint de stinga. Iar cind fotbalul ajunge sa insemne dictatura unui sistem rigid, aparare ticaloasa, refuzul jocului, surghiunirea imaginatiei, lipsa de goluri, nu mai e fotbal.

E deposedare, fault, tragere de timp, simulare. Uritenie si plictis. Deci, stinga, chiar daca isi zice “dreapta”. Te deposedeaza prin impozite si nationalizari, faulteaza, trage de timp si simuleaza in mod exemplar grija pentru popor. Exact ce detesta Menotti, in anii dictaturii, crezind, ca atitia altii, ca asta inseamna dreapta. In fotbal, victoria cu orice pret nu e de ajuns. Planificare, anihilarea adversarilor prin organizare militara, efortul exemplar, suta de kilometri alergata de intreaga echipa meci de meci. Fotbalul inseamna spectacol. In primul rind, goluri. Cit mai multe. Iar golurile nu le da oricine, mai ales in fotbalul de azi, care nu lasa atacantilor nici timp, nici spatiu. Golurile, mai mult ca oricind, sint opera unor artisti, pe care echipele lor aleg sa-i puna in valoare, nu sa-i aduca la un banal numitor comun. Flacai care stiu si ce-i aia fenta, dribling, pasa la intilnire, lovitura libera, sut cu efect. Realizari care, ce sa-i faci, n-au cum sa fie colective, ci sint strict individuale. Arta. Adica imaginatie, curaj si libertate. Adica dreapta.