Despărțirea de București semnifică, de fapt, călătoria inițiatică spre centralitatea adevărului personal.
Publicul cultivat din România este familiarizat cu opera lui Victor Ieronim Stoichiță, de vreme ce Editura Humanitas i-a dedicat o „serie de autor“. În momentul de față, d-l Stoichiță este, probabil, cel mai profilat universitar român din Occident. Drumul său spre onorurile academice nu a fost scurt și nici drept, dar instalarea (din 1991) ca profesor la Universitatea din Fribourg(Elveția), stagiile la Harvard, cercetările de la Princeton sau prelegerile sale de la Collège de France măsoară zenitul unei consacrări pe deplin meritate. Pentru că ea se sprijină pe o întinsă și profundă investigație polimatică a imaginarului artei occidentale. Demersul implică lectura panofskyană a celor mai felurite artefacte, dar și inventarea unor categorii („umbra“) sau obiecte („tabloul“) a căror anatomie încapsulează milenii de explorare figurativ-simbolică a realității. Citind volumele stoichițiene, preiei nu doar o erudiție (care-mi aduce aminte de Baltrušaitis), ci și o grilă interpretativă incitantă, plauzibilă, generatoare de conexiuni interdisciplinare și capabilă, în final, să construiască fresca propriei noastre civilizații. Arta nu este doar desfătare, nici mimesissau suport al contemplației, ci mai cu seamă document polivalent, dens, mandalic revelator. Pe scurt, opera d-lui Victor Ieronim Stoichiță este proiecția unei personalități complexe, învățate, capabile să predea știința, dar s-o și îmbogățească hermeneutic.
Ei bine, pe cât de cunoscut este istoricul de artă, pe atât de discret, până la completa estompare, se dovedea, până nu demult, omul: iată însă că el a decis să-și scrie memoriile. O primă (sper că nu și ultimă) parte a demersului memorialistic recent inițiat se numește Oublier Bucarest: un récit, a primit un prestigios premiu al Academiei Franceze „pentru răspândirea limbii și literelor franceze“ și a fost recent tradusă în românește de Mona Antohi, sub titlul: Despărțirea de București: o povestire.
Vă previn din capul locului: lectura este încântător melancolică, inevitabil tristă și totuși (cumva) radioasă, pentru că d-l Stoichiță prezintă în acest Bildungsroman preoccidental o colecție de figuri exemplare pentru deceniile cinci și șase ale veacului trecut, în România comunistă. O cronică de familie cu lumini și umbre, portrete memorabile și ironii impregnate de umor subtil, dar și o scară a evoluției intelectuale pe care autorul-memorialist o reparcurge sub privirea cititorului de azi. D-l Stoichiță este nepotul lui Victor Papilian, profesor de anatomie patologică la Universitatea din Cluj (unde a ajuns odată cu desantul postunionist prezidat de profeticul Vasile Pârvan), dar și romancier, meloman, amator de science-fiction, o figură cu adevărat renascentistă. După instalarea comunismului, acest patriarh, cu „periculoase“ opțiuni social-democrate, a fost nu doar eliminat de la catedră (deși tratatul său de anatomie formase nenumărate promoții de medici străluciți), ci de-a dreptul închis de noul regim care și-a demonstrat, și în acest caz, vocația prioritară: a demola trecutul, a ucide spiritul, pentru ca sclavia națiunii, privată de elitele sale legitime, să fie deopotrivă ireversibilă și cât mai profitabilă pentru sindicatul bolșevic al crimei.
Despărțirea de București ne prezintă o minunată colecție de tablouri, scene de gen, secvențe mișcate cinematografic, mici digresiuni livrești, dar și conversații „vii“, tandru dramatizate. Autorul se întoarce în timp, de pe la 6-7 ani până spre 20, când pleacă la studii de istoria artei la Roma, ca bursier al Ministerului italian de Externe. Participăm, prin urmare, la viața oarecum călinesciană a unui grup burghez marginalizat, speriat de arestări, obligat să trăiască din vânzarea la talcioc a unor piese de mobilier, argintărie etc. O familie care, deși agresată prin lupta de clasă, stigmatizată, supusă presiunilor difuze sau momentelor directe de intruziune polițienească, știe să rămână solidară cu ea însăși și cu literatura, arta, muzica, adică lumea veche: acea „lume de ieri“ pe care, primul, o descrisese atât de sugestiv și Stefan Zweig, înainte de sinuciderea sa, în exilul brazilian la care-l obligase celălalt totalitarism al veacului XX. Povestirea cuprinde naiv-obsesionala „așteptare a americanilor“ eliberatori, momentul teribilei decepții românești după înăbușirea revoluției anticomuniste de la Budapesta, din 1956, relativul dezgheț din ’64, când pușcăriile politice sunt golite, sau momentul când, pe fondul unui regim de criză, Ceaușescu devine eroul carismatic al noului sezon politic, după discursul său de condamnare a invadării Cehoslovaciei de către trupele Pactului de la Varșovia, în urma Primăverii de la Praga. Nimic nu lipsește: de la madelena proustiană numită chewing-gum și vacanțele la Mamaia, până la ieșirea micuțului erou din perimetrul de securitate al cartierului, cu prilejul unei scurte escapade într-o căruță cu țigani. Piața Conferederației Balcanice (actuala Dorobanți), cu faimoasa statuie a Lupoaicei, servește drept epicentru al universului infantil, punctat de discursurile adulte ale unui clan rafinat de intelectuali „reacționari“, dârzi în supraviețuire și incapabili să vadă în noul regim „visul de aur“ al umanității. Da, fără surpriză, tânărul Stoichiță (care avea să plece la Roma cu Marian Papahagi), care îi cunoaște tot pe atunci pe un I.P. Culianu sau Andrei Pleșu (nenumiți ca atare în text), n-a scăpat de întâlnirea rituală cu Dracul securist, tentator, pus pe corupt suflete nevinovate. Și da, fără surpriză, Victor Ieronim Stoichiță a declinat generoasa ofertă de a deveni turnător…
Autorul nu pune patimă, resentiment, ură, vindictă în reconstituirea acelui trecut. El privește răul comunist ca pe un fenomen cataclismic, fără alternativă. Nu condamnă, dar nici nu uită. Faptul că, în final, cariera lui s-a construit în lumea liberă îl ajută să depășească amărăciunea anilor furați de guvernările Dej-Ceaușescu. Și se vede că, asemenea oricărui om, regretă tinerețea ca atare, vârstele visărilor impenitente, ale exceselor livrești, ale campionatelor intelectuale fără miză. M-am regăsit și eu, deși aparțin unei generații mai recente (n. 1963), în multe dintre episoadele cărții. Uitasem aproape cu desăvărșire, bunăoară, obiceiul de a juca, în pauze, „fotbal cu nasturi“ pe catedra din clasă. Am retrăit, citind, toate savorile paradoxale ale acelor ani plumburii, inevitabil învinși de seva existențială care urca, palpitând, în fiecare dintre noi. Despărțirea de București semnifică, de fapt, călătoria inițiatică spre centralitatea adevărului personal, șlefuit prin succesiunea inexorabilă a vârstelor. Căci trebuie mereu să te desprinzi de ceva grav și drag, spre a te găsi pe tine însuți, singur, în fața destinului propriu. Victor Ieronim Stoichiță a trecut cu grație prin proba acestui omenesc labirint.
(Publicat inițial în Revista 22)
