Săptămâna trecută, agențiile de presă au preluat o declarație a lui Andrei Pleșu privind relația dintre Traian Băsescu și lumea intelectualilor. Decupajul din titlu era voit înșelător. Televiziuni care excelează în isterie și primitivism s-au grăbit, prin intermediul unor crainici împleticiți și agramați, să dezvăluie o ruptură între oamenii de cultură și președintele României.
Puțini au avut interesul sau răbdarea de-a analiza mai atent diagnosticul lui Andrei Pleșu. Filozoful de la Colegiul Noua Europă a sesizat o asimetrie: tentația idolatră a unor intelectuali români, seduși mereu de faldurile strălucitoare ale puterii seculare, și prezumtiva indiferență cu care Traian Băsescu tratează prezența acestora în societatea civilă sau în structurile decizionale ale statului.
Pragmatism prezidențial
Andrei Pleșu sugera că există așadar o inadecvare: distanță prezidențială, pe de o parte, și zel pionieresc, pe de altă parte. O atare postură explică rolul comic al intelectualilor activiști, dornici să-și reconfirme fidelitatea necondiționată față de președinte și să pluseze la capitolul atașament. La cealaltă extremă se situează idolatria inversă a urii: intelectualii care nu pot comenta chiar și cel mai mărunt fenomen social sau eveniment cultural de provincie, fără să indice rolul diabolic jucat de Traian Băsescu în viața publică a României. În ambele situații, Traian Băsescu este perceput drept marele arhitect al nenorocirilor sau, dimpotrivă, drept părint al tuturor binefacerilor coborâte peste națiunea noastră.
În realitate, sugerează Andrei Pleșu, nimeni nu trebuie să caute astăzi la Cotroceni vreun avatar din șirul marilor ctitori-domnitori ai Țării Românești. Profilul psiho-politic al lui Traian Băsescu nu-l recomandă pentru comerțul intens cu biblioteca, fără ca această opțiune să-i anuleze vreo secundă inteligența sau carisma.
Discursul președintelui-jucător nu vizează orizontul ludic sau contemplativ al umaniștilor, ci mai degrabă viziunea utilitaristă a inginerilor și a întreprinzătorilor. Nu estetica arhitecturală, urbanismul, istoria literaturii, filozofia sau ideile religioase îl pasionează, ci măsurile de eficiență guvernamentală într-o țară prost tocmită.
Traian Băsescu este un om de acțiune cu vocația executivului. El vrea să schimbe realitatea, nu s-o reconfigureze la nivel teoretic. În agenda Băsescu descoperim problemele justiției, reforma constituțională, reorganizarea administrativă și chestiunile de macro-economie. În 2011, de altfel, Administrația prezidențială a desființat departamentul pentru cultură și culte. Cu greu am putea vedea aici semnele unei ardente preocupări pentru patrimoniu, artă ori spiritualitate.
Poate că președintele României subscrie, în acest fel, la cuvintele lui John Adams care spunea: „Trebuie să studiez politica şi războiul aşa încât copiii mei să poată studia matematica şi filozofia, geografia, istoria naturală şi arhitectura navală, arta navigaţiei, comerţul şi agricultura, pentru a le da copiilor lor dreptul de-a studia pictura, poezia, muzica, arhitectura, sculptura, arta tapiseriei şi a porţelanului”.
Inadecvări intelectuale
Andrei Pleșu n-a vorbit doar despre privirea ironică (și bine disimulată) a lui Traian Băsescu față de intelectuali. Fostul Ministru al Culturii (1990-1991) și fostul Ministru al Afacerilor Externe (1997-1999) s-a declarat sceptic cu privire la capacitatea intelectualilor, by and large, de-a schimba fața politicii românești. Un pesimism exagerat? Opinia discutabilă a unui înțelept obosit de neajunsurile patriei?
Să parcurgem câteva dintre argumente.
1. Narcisismul individualist
Intelectualii care au intrat în politică suferă de un exces egolatru. Universitarul, îndeobște, caută să se diferențieze în raport cu ceilalți. Posedat de vanitate și sufocat de narcisism, intelectualul deplânge ingratitudinea maselor și vituperează împotriva turmei. El aparține unei bresle speciale, compusă din oameni excluși de la regulile făcute pentru majoritate (plata impozitelor sau a drepturilor de autor). Prostimea îl jenează. Contactul cu mulțimile îl indispun. În locul gălăgiei din șantier, profesorul preferă (absolut rezonabil) liniștea amfiteatrului.
Lucrurile nu se opresc aici, pentru că intelectualul-politician se vrea singurul reprezentant al breslei sale. Supremația reflexelor individualiste face imposibilă coagularea unui grup de oameni capabili să străpungă baricada incompetențelor și a culpelor din politica autohtonă. Smiorcăiala auto-referențială, obsesia întâietății și pedanteria protocolară sunt vicii speculate ușor de adversarii reformelor.
În sfârșit, intoxicarea narcisistă a intelectualilor produce o încredere naivă în rolul experților și al tehnocraților. Astfel apare tentația sinecurismului (dependența absolută față de slujba la stat) și centralismul administrativ (iluzia că, fără intervenția unor legiuni de agenții guvernamentale, lumea s-ar prăbuși în haos).
2. Utopismul amoral
Puțini intelectuali au cu adevărat experiența lucrului în echipă. Și mai puțini trăiesc bucuria întâlnirii cu poporul de rând. Intelighenția e comodă și preferă oricând retorica sentimentală în locul acțiunii. Decât în praf sau la soare, ascultînd plângerile omului de pe stradă, mai bine te refugiezi într-un birou elegant, dotat cu rețea wireless, computer și aer-condiționat.
Turnul de fildeș, de altfel, e locul în care s-au moșit marile utopii, de la benignul Campanella până la inși maladivi din stirpea lui Lenin, Mussolini, Stalin, Hitler, Mao și Pol Pot. Când este plictisit sau deranjat de evidența empirică și lecțiile tragice ale istoriei, atunci (pseudo-)cărturarul supraimpune o schemă ideologică peste realitate. Din 1789 încoace, multe minți obosite și pline de talent au născocit asemenea vise nebune (bibliografia obligatorie include referințe la Raymond Aron, Eric Voegelin sau F. Furet până la Mark Lilla ori Michael Burleigh).
Dincolo de vechile radicalisme utopice, rămâne la îndemnâna intelectualului contemporan prescrierea de rețete progresiste (i.e., emancipare culturală, toleranță, cote feministe, ecologie).
3. Negativismul elitist
Dacă activiștii din societatea civilă suferă de idolatrie, intelectualii-politicieni se contaminează prea ușor de iconoclasm. Altfel spus, excesul de critică demolează orice relație durabilă: colegul de partid al intelectualului suferă de vulgaritate, gusturi îndoielnice, o engleză aproximativă, proastă creștere, cunoștințe gramaticale precare, deficit de IQ, pragmatism meschin, diplome academice măsluite sau irelevante, absența articolelor ISI, origini sociale modeste, etc. Lipsesc din această ecuație atât compasiunea creștină cât și reflexul democratic prin care omul politic e deschis interpelării cetățenești.
Complexele de superioritate stimulează păcatul îndreptățirii de sine. Mi se cuvine! – spune domnul sau doamna cu pricina. Elitismul excesiv secretă și pofta de supremație simbolică. Dacă tot n-are bani și relații, intelectualul vrea să triumfe măcar la capitolul imagine (șlefuită eventual printre citate franțuzești, pipă și joben). Dintr-un curajos profet al societății, intelectualul devine un birocrat pliabil sau un demnitar onctuos.
Nevoia de cultură
Pentru a avea câștig de cauză în lupta politică, intelectualii trebuie să renunțe la zorzoanele grandomaniei, păstrând armele cu adevărat necesare în lupta pentru binele comun.
Obsesia statutului e nocivă pentru intelectuali întrucât îngroapă autenticele virtuți ale omului de cultură. La ce ne referim?
1. Profetism istoric
În primul rând, trebuie prețuită capacitatea de-a genera o viziune pe termen lung. Winston Churchill a intervenit decisiv în anul 1940 întrucât era un excelent cunoscător al istoriei europene: marele conservator îndrăgostit de civilizația britanică se simțea amenințat nu doar militar, ci mai ales politic și cultural, de bezna și furia nazistă.
Acolo unde partizanatul se consumă într-o bătălie oarbă pentru resurse financiare, politicianul-intelectual pune marile întrebări: care sunt valorile tradiției iudeo-creștine? Ce aranjament instituțional poate garanta trăinicia patrimoniului artistic, prosperitatea colectivă, bunăstarea familiei și libertățile cetățenești? Nu vom găsi decizii de ordin geopolitic într-un for parlamentar unde ignoranța și auto-suficiența se lăfăie prostește.
Dacă tehnocratul se grăbește să execute ordine după manual, politicianul-vizionar poate schimba regulile interacțiunii între politic și economic. El riscă, sparge tiparele și alege în cunoștință de cauză.
2. Inteligență și umor
Atunci când alungă prin umilință tot demonismul ascuns al trufiei, inteligența e o mare binefacere. Orice aglomerație de obrăznicie și stupiditate anticipează, parcă, fresca iadului din veșnicie. Când scena publică e asaltată de mitocani, pițipoance și alte figuri patibulare, apariția unui om mintos, cultivat și manierat e deja mană cerească.
Așa cum britanicii se laudă cu Edmund Burke sau Benjamin Disraeli iar americanii îl cinstesc pe Thomas Jefferson și Benjamin Franklin, politica românească a avut parte, de la Titu Maiorescu și Mihail Kogălniceanu până la Iuliu Maniu și Corneliu Coposu, de oratori străluciți, gânditori responsabili, oameni stilați sau caractere morale. N-au fost poate cu toții intelectuali de anvergură, dar educația și demnitatea nu le-a lipsit niciodată. În acest chip, inteligența, umorul și decența au putut salva atmosfera uneori toxică a dezbaterilor publice din țară.
3. Memorie și moderație
În sfârșit, dacă ideologii stângii trăiesc palpitul utopiei, intelectualii dreptei aduc în politică atât exigența memoriei, cât și busola moderației. Când tirania modei sau oligopolul stârpesc civismul și nevoia de modele, omul de cultură ne reamintește valorile perene ale umanității. Când omul recent se crede o ființă net superioară tuturor generațiilor anterioare, politicianul-intelectual poate evoca gloria și frumusețea altor veacuri. Memoria ponderează excesele oricărui tribalism și atenuează nevoia de pâine și circ a gloatei.
Iată doar câteva motive pentru care demitologizarea rolului intelighenției nu exclude participarea oamenilor de cultură la viața cetății. Dimpotrivă, recunoașterea rolului limitat al intelectualilor îi face și mai necesari în dezbaterea publică.
Naşpa ! De când a plecat consilierul la ministerul muncii, Băse nu prea mai are traducător bun în preajmă . Dă aia şi upercutul la adresa bărbosului din ultima emisiune la care a participat de la beunu 💡
cate capete atatea propozitii;sau mai putineçaci sunt si capete fara pretentii'.Cand unul bea si altul haleste nu inchepe prietesug.
Mihai Neamtu traduce pentru noi ceea ce a spus A. Plesu intr'un limbaj mult mai clar si mai accesibil. Suprainterpreteaza, ca si ziaristii pe care ii acuza ca au vazut in interviul asta o delimitare a intelectualului Plesu de pragmaticul Basescu. Nici macar n-a fost o critica cruda a mandatului Basescu. Destul de prudent aici filosoful. Nici nu l-a laudat pe presedinte pentru vocatia lui reformista (vezi agenda presedintelui). Pe-asta o adauga M. Neamtu de la el.
Nu stiu de ce v-ati simtit datori sa-l aparati pe Plesu furnizind chiar voi anumite intelesuri ale interviului. Ati facut-o cumva drept multumire ca v-a acordat dl. Plesu interviu? Pentru ca nu ati nimerit bine explicatiile. Nici dl. Basescu nu le-a inteles. Probabil datorita faptului ca nu e intelectual…
http://www.hotnews.ro/stiri-politic-9651803-traia…
@g.s. (comentariul de la 04.58)
Mare adevăr grăieşti.
Florina, "e, vedeţi? pîn’ la urmă tot Neamţu tre’ să pună lucrurile la punct".
🙂 🙂
Adica sa le desluseasca, ca nimeni nu vrea sa-i duca cu Plesu´.
Foreign-Policy face anual o lista cu TOP100 intelectuali publici, acolo gasesti si universitari ca niall ferguson si vechituri isterice precum chomsky… Totusi, vocile astea conteaza in spatiul public, chiar daca nu si in relatia cu bacanul din Texas (ceea ce e oK).
Cum ar arata un top cinstit facut la noi? Sunt zeci de indivizi care mulg granturi de cercetare si care controleaza veritabile imperii pseudo-universitare, dar ascunsi de ochii jurnalistilor. Acesti pesedisti-mafioti nu ies la iveala, in schimb presa e obsedata de intelectualii lui Basescu, oameni care au scris si au vindut niste carti pentru marele public, nu doar 50 de exemplare pentru evaluarea interna din comitete si comitziile ministeriale…
Toata stima pentru felul in care Dictatorul de serviciu a punctat relatia Basescu -intelectuali.
Daca Dl Plesu ,sau alti intelectuali de marca,respectabili si respectati ar avea sansa sa fie ""tradusi ""de Dl Mihai Neamtu probabil ca am evita zeci de controverse inutile si neproductive.
Cred ca nicaieri in lume nu se discuta atit de mult si fara nici un rost sau masura despre intelectuali ca in Romania. Nicaieri altundeva specia asta nu se considera ea insasi si nu e vazuta de o parte a prostimii (cea cu pretentii, cea care se strofoaca sa sublimeze intr-o forma "elevata" mentalitatea de sluga) ca extraordinara, celesta, in fata careia tre' sa te ploconesti, sa-i dai locul in tramvai, sa-i cari geanta, sa-i perii pantofii.
In ziarele americane referintele la intelectualitate sint rare, in general cind vine vorba de europeni, si se fac aproape totdeauna folosind termenul de origine ruseasca (intelligentsia) tocmai pentru a-i sublinia exotismul (un exotism comparabil cu hand-kissing-ul). Nu impresionezi pe nimeni in Texas daca ii zici: uite, domnul acesta cu lulea, barba si ochelari e un mare intelectual. Observa, te rog, ca nu are deloc o fizionomie patibulara! Nici nu cred ca o sa inteleaga ce te doare si s-ar putea sa te intrebe, drept raspuns, ce afaceri invirte barbosul si cit a cistigat anul trecut. Inainte de taxe. O sa gasesti cu greu o masa in America la care sa-ti pui intelectualul sa cinte si sa ii si lipeasca cineva suta pe frunte pentru performanta.
Zarifopol a lamurit chestiunea intelectualilor acum aproape o suta de ani, da' cine sa il citeasca in ziua de azi!? Pe scurt, intelectualii sint foarte putini, sint insii aia exceptionali care schimba lumea, nu orice coafeza cu liceul la baza ajunsa deputat. Nici macar un doctorat de Ivy League nu te face intelectual. Vorba unuia: daca ii aduni pe toti intelectualii in viata, nu umpli o remorca de tractor. In Romania, insa, umpli sute de garnituri de tren cu ei si mai ramin citeva zeci de mii injurind prin gari.
"Atita importanta i se da unui boier al mintii, de parca ar fi facut ceva extraordinar la viata lui" (un nea Caisa despre Plesu)
gand la gand de arogante pacpac cu alt titan al culturii de stana, nea Gigi Becali. care si el tot asa la randul lui s-a aratat oripilat de faptul ca nea Plesu n-a batut un cui in viata lui, n-a pus o placa de faianta/gresie, n-a muls o oaie, n-a executat o piesa prin aschiere la freza-raboteza, nu-i in stare sa schimbe un obertain.
Nu dau linkul, dar vă recomand ”Vigilența resentimentară” de A. Pleșu în Dilema, mai demult de tot.
@dansul, până răspunde dl Neamțu, poate își faci puțin timp și dezvolți ideea ”asa zisilor filosofi de tv si presa scrisa, de care foarte putini au loc.” Cum și unde n-au loc alții de ăștia în cauză? E un număr limitat de burse de merit?
Și asta cu ISI mă nedumirește: în afară de carierele universitare care se clădesc acum, ce relevanță au publicațiile ISI?
ori o fi SAM însuşi? 🙄
a, domnule Neamţu, domnule Neamţu, să ştiţi că cei care n-au intrat în politică şi zic că n-au loc nici la tv că prea sînt toată ziua, bună ziua Pleşu, Pata şi Liiceanu pe-acolo, acaparînd antenele realităţii, sînt muuuult mai acri şi coagulează, da' strict din interes.
OMG! Şiulea was here.
Apropo, doamna Mungiu, Funeriu zice că vă bate la ISI într-un picior, legat la ochi şi cu mîinile la spate.
Domnule Neamtu,
Atit de mult v-ati chinuit sa scrieti acest text in favoarea mentorului dvs. prin care nu spuneti nimic?
Nu ati dori sa imi spuneti in ce publicatii ISI si conferinte internartioanale importante a fost domnul Plesu prezent ?
Atita importanta i se da unui boier al mintii, de parca ar fi facut ceva extraordinar la viata lui.Societatea in care traim reflecta fara doar si poate calitatea asa zisilor filosofi de tv si presa scrisa, de care foarte putini au loc. Aici ma refer la cei asa zisi de dreapta.
In afara de gasca lui Plesu , Liiceanu si Patapievici, ce anume mai exista prin dreapta romaneasca ?
M-am gîndit mai bine. Socaciu are dreptate. Intelectual e un fel de hipster de pe timpul lui Emile Zola. Un fel de ubersexual (adică metrosexual implicat, căruia îi pasă). Da, intelectual e un dandy căruia îi pasă. Intelectual e cel care scrie şi îşi mestecă jobenu-n mîini de grija minerilor.
@marius v
Ca să elibereze jumătatea de est a Europei de Armata Roşie liderii britanici şi americani ar fi trebuit să treacă peste propriile popoare, mai exact peste cîteva sute de mii de cadavre ale conaţionalilor lor. Niciun american sau britanic nu ar mai fi fost dispus să lupte nici măcar zece minute, nicio soţie, niciun părinte nu mai erau dispuşi să-şi lase soţul sau fiul să mai lupte zece minute după încheierea războiului. Şi împotriva cui? A aliaţilor sovietici care au luptat împotriva inamicului comun, a Diavolului însuşi?
Cît despre Coposu, mie personal monarhist sau nemonarhist mi se pare o dilemă absolut irelevantă. E la fel de relevant ca stelist dinamovist. Şi Pavelescu e monarhist, şi Ioan Mureşan e monarhist, hai să fim serioşi. Nu cred că ăsta e cel mai important lucru care îi desparte pe Coposu şi Băsescu. Îi despart multe, iar monrahismul e cel mai puţin important şi cel mai irelevant dintre cele ce-i despart. Îi apropie totuşi ceva, lupta împotriva lui Iliescu şi a sistemului său.
Marius V: “Quot capita, tot sententiae”
pai asa da, asta-i intelectual de intelectual, manca-v-as. nu ca mine care as fi scris "3 paduchi, 5 pareri".
e, vedeţi? pîn' la urmă tot Neamţu tre' să pună lucrurile la punct.
Daca permiteti cateva observatii..parerea mea e ca domnul Plesu nu percepea atitudinea presedintelui ca fiind raportata doar la acea parte a intelectualilor idolatrii, ci la intelectuali in general, la "oamenii de carte".Pe scurt, presedintele e obisnuit pe vas. Iar asta se vede din comportament, din limbajul folosit, din atitudinea "smechereasca".Insa "Quot capita, tot sententiae". Apoi modelului Winston Churchill pe care il luati in discutie, ii ascundeti fateta sa extrem de negativa, sa nu uitam de tradarea (ca tot ii plac presedintelui cuvintele mari) de la Ialta in care impreuna cu omologul american au lasat aproape jumatate de continent pe mana comunistilor pentru a-si salva pielea, cuvintele par tari dar exprima adevarul istoric. Ideea despre scena publica invadata se aplica, din pacate, presedintelui atunci cand discursul sau despre un fost sef de stat, MS Regele, nu denota nici inteligenta, nici umor si nici macar o simpla cunoastere a istoriei, ci dimpotriva, mitocanie. Iar aducerea in acest context precum sprijin in favoarea presedintelui a unui mare personaj politic precum Corneliu Coposu, caruia i se cunoaste imensa convingere monarhista, constituie o lipsa in aprecierea lucrurilor la justa lor valoare. In sfarsit, unde am fost de acord cu dvs., nu comentez ..
Rectific: nu munci nemanuale, ci munci care sînt retribuite pe bază de drepturi de autor. Astfel, ies inginerii şi intră şoferii de la Realitatea Media.
"Cică intelectual ar fi un tip care face munci nemanuale şi e implicat activ în viaţa cetăţii"
Vanghele !
Doresc pe aceasta cale sa multumesc domnului diktator Neamtu ca mi-a deslusit adevarul spuselor domnului Plesu. Recunosc si regret faptul ca m-am grabit sa observ SI in acel interviu note predominante precum "ranchiuna", "oftica", "resentiment", "perversa ca pe Tg. Ocna", "pizma" si o homeopatica "ingamfare".
Domnule Neamtu, sa-ti dea Domnul sanatate, putere si sa-ti tina naravul! :)))
Măuzes :lol:)))))))
aşa să te ţină Dumnezeu!
Acum, măuzes, degeaba, oricâtă bere ai bea şi aer de cabinet ai respira, anii de facultate de tinichigerie atârnă ca o tinichea în cv-ul de telectual. Doar un sezon de emisiuni tv te mai poate spăla.
Socaciu tocmai zise că, subtitrez din memorie, intelectual de stânga e pleonasm, că în toate ţărilii ce se vrea normale intelectualii sunt de stânga. Deci nen'tu Pleşu o beli rău: nu e intelectual. Şi nici ăia de li se zice ai lui Băsescu de din deal de la Cotroceni nu sunt intelectuali. Deci discuţia nu-şi are rostul.
Acu', fie vorba între noi, eu din câte mai ţiu minte intelectual are legături cu Emile Zola, cu Dreyfuss (nu Richard), cu d-astea. Cică intelectual ar fi un tip care face munci nemanuale şi e implicat activ în vieaţa cetăţii, prin activ înţelegând şi datul cu părerea la o bere-n colţ, şi ministeriatul.
Bre, dupe ce s-a nevrozat lumea p-acilişea, vii mata s-o dai cu nuanţe, cu d-astea, cu şi despre sexul îngerilor? Păi nu rămăsese să-l împuşcăm în aripă pe bietul moralist cu barbă? Păi cum ne fu vorba? Nu era el uomu' antenelor şi al useleului? Nu el, sub acoperire, sădi îndoiala în sufletu' binecredincioşilor şi îi deraiă de pe făgaş? How about the spanish inquisition?
Da, ce nu a spus Pleşu este că la mulţi intelectuali autodeclaraţi impostura intelectuală se grefează admirabil pe lipsa de fibră morală. Ceea ce-i recomandă automat pentru o carieră politică sau în jurnalism.
Apoi, poate trebuia punctată definiţia intelectualului (persoană cu studii universitare a căror durată nu depăşeşte 4 ani – sau 3, cf. sistemului Bologna).
Critica raţiunii pure.
Aia cu "zel pionieresc" mi-a plăcut cel mai mult. 😀
Mă regăsesc în această opinie ca unul care a urmărit interviul cu Andrei Pleșu de la cap la coadă și cu mult interes pentru exact ceea a vrut să fie. Informal, cu sinceritate, nescrobit (de altfel e greu dacă nu imposibil să-l înghesuiești pe AP într-un șablon).
Am un singur regret: că evenimente ca acesta trebuie explicate la fel ca bancurile bune dar la care nu se rîde fiindcă umorul este prea subtil.
De prisos să mai spun că abia aștept următoarele interviuri.