Ultima batalie a reformismului

Prin „reformism” înțeleg:

  • – modernizarea și occidentalizarea României
  • stat de drept, democrație, lupta împotriva corupției
  • anti-comunism, anti-PSD, anti-Iliescu, pro-Piața Universității 1990, punctul 8 de la Timișoara
  • orientare geopolitică necondiționată pro-SUA și pro-UE

În România așa ceva este denumit în mod greșit „dreapta”. În realitate unii votanți – și politicieni – care susțin valorile de mai sus sunt de stânga. Alții chiar sunt de dreapta. O bună parte nu au o identitate ideologică clară.

Următoarea informație e foarte importantă, este marea umbră a anului 2014:

*** Atâta timp cât bătălia este „reformă și atât” vs. restul scenei politice sau restul României, reforma pierde. ***

Știm asta din 1990, știm asta din 2000, știm asta din vara lui 2012.

Prin comparație, politicienii cauzei reformiste în 1996 și-au mobilizat nucleul dur dar au promis și schimbare după mai mulți ani de inflație minim 120% (și, între noi fie spus, au promis și vaste programe de stat).

Reformiștii în 2004 au speculat ura față de aroganța lui Năstase și cota unică. S-au ținut de cuvânt, nivelul de trai a crescut, Traian Băsescu a câștigat în 2009 împotriva unor forțe imense care se coalizaseră împotriva lui.

Deja se poate trage o concluzie de parcurs: fără discurs pe economie, fără credibilitate pe economie reforma rămâne cu maxim 1,5 milioane susținători. Ce vine peste a fost carismă, marketing, organizații locale făcute și pierdute de PDL, specularea unor oportunități de moment, inteligență tactică. Elemente punctuale, după 2003 chiar individuale.

În România vin la vot minim 4,5 milioane de persoane la europarlamentare, minim 7 milioane la parlamentare, minim 9 milioane la prezidențiale. Fără un cârlig de salvare, cauza reformistă de un milion și jumătate de suflete e condamnată.

Vom auzi în acest an despre necesitatea statului de drept, despre lupta împotriva corupției, despre democrație, despre cât de tâmpit e poporul ăsta care nu înțelege prioritățile reale ale destinului național, vom auzi despre pericolul de a da țara pe mâna rușilor, vom auzi despre „dreapta-dreapta-dreapta-dreapta-dreapta-dreapta-dreapta-dreapta-dreapta”, cine-nu-i-cu-noi-e-împotriva-noastră, teme și mesaje importante, utile, cruciale pentru reformiști. Pentru toți un milion și jumătate.

Puterea se câștigă prin alegeri. Adică pe baza voturilor cetățenilor care se prezintă la vot. Nu există șeptari pe care să-i poți scoate din mânecă și prin intermediul cărora să suprascrii fraza de la începutul paragrafului. Soarta democrației poate fi în cumpănă, miza poate fi independența justiției sau supraviețuirea politică a șefului șefului șefului tău sau chiar Binele-cu-B-mare. Nu contează. Tot prin alegeri și prin voturi se obține puterea.

Anul ăsta cauza reformistă nu are în mână niciun jolly joker și este la capătul care nu trebuie al mitralierei electorale.

Ăsta e fondul. Un milion și ceva de oameni + aliați temporari versus restul lumii. Ignoră ce te împiedică să vezi fondul.

Ignoră afirmațiile că „românii sunt proști”, se vehiculează doar după înfrângere. Nimeni din tabăra reformistă nu afirma în ianuarie 2005 că românii sunt proști. Sau în vara lui 2007, când Traian Băsescu câștiga cu ușurință referendumul de demitere. Sau în ianuarie 2010.

Ignoră Antena 3, are câteva sute de mii de telespectatori pe seară, din care unii sunt oamenii care… urăsc Antena 3. Toate televiziunile de știri, împreună, atrag foarte rar 1,5 milioane de telespectatori în fiecare seară. Atenție: maxim 1,5 milioane. Incluzând B1. USL a fost votat de 4,4 milioane de persoane, Geoană a fost votat de 5,2 milioane în turul doi de acum câțiva ani. Disproporția între forța mass media și ce se întâmplă de fapt la vot e foarte mare. Asta nu înseamnă că trusturi mass-media care să susțină cauza reformistă ar fi fost inutile, dar problema e mai largă. Nu este că nu există destui Banciu sau că guvernarea PDL n-a avut și ea un Gâdea, un Ciutac, un Voiculescu.

Ignoră criza economică. USL n-a reușit să strângă atâtea voturi câte a strâns Geoană în 2009, când nu se luase nicio măsură de austeritate și nici ură față de Băsescu nu prea exista. Gândește-te că înainte de criza economică, când totul era roz, PDL cu o campanie bunicică obținea abia 2,2 milioane voturi. Reformiști mobilizați, primari mulți, Băsescu la apogeu. Și totuși, din șapte români aflați în țară doar unul a votat PDL. Unu din șapte. Criza doar a expus adevărul gol-goluț care exista de mult.

Ce urmează?

În toate țările din Europa de Est a avut loc și s-a încheiat lupta dintre reformiști și neo-comuniști.

În 1990 reformiștii maghiari au câștigat alegerile, au reformat economia, în 1994 au pierdut alegerile, au dispărut.

În 1990-1991 reformiștii polonezi au câștigat alegerile, au reformat economia, au început să piardă alegeri, în 2001 n-au mai intrat în parlament, au dispărut.

Reforma fusese o platformă cu susținere populară limitată în timp, nu era îndeajuns pentru crearea unor forțe politice stabile și mai ales performante. Conservatorismul și, într-o măsură mai mică, liberalismul (la nivel real, nu un cuvânt pe o foaie lucioasă) au asigurat această bază de care era nevoie. Succesul acestor partide post-reformiste în Ungaria și Polonia a fost atât de mare că în aceste țări, acum, *stânga* e compusă din 4-5 partide care se ceartă pe 20 de procente și discută veșnic despre „unitate / unificare”. Prin comparație, în România sunt milioane de oameni care nu știu că sunt conservatori.

La noi, conservatorismul nu ar fi reformismul-cu-minus-în-față. Un partid conservator ar îngloba lupta împotriva corupției și pentru apărarea statului de drept într-o platformă mai largă, bazată pe valori, persuasiune și pe interesele votanților. Cu paradigma reformistă-și-atât nu câștigi alegeri, ci guvernezi o țară. Cu ea nu convingi milioane de votanți, ci câțiva autori de manuale de istorie. Paradigma creează oameni care să fie numiți în funcții, nu oameni care să fie aleși. Nu întâmplător opoziția are mulți potențiali prim-miniștri, mulți potențiali miniștri de externe, mulți potențiali miniștri ai culturii dar n-are oameni care să câștige campanii cu excepția câtorva vechi PD-iști de prin Ardeal, oameni cu reputație bună în orașele lor și cam atât.

Vei auzi că marele pericol în 2014 este înfrângerea cauzei reformiste, distrugerea României, etc etc.

Să ne uităm la altceva: cum va sta situația după 2014? Care vor fi efectele înfrângerii? Ce va rămâne pe scenă?

Dacă ne gândim la răspunsuri, descoperim marele pericol echivalent sau superior celui de mai sus.

Marele pericol este înfrângerea călâie, înfrângerea neasumată, înfrângerea după care toate partidele „de dreapta” zâmbesc fericite din colțul gurii pentru că știu pe cine pot da vina ca să scape nepătate. Înfrângerea unui om, unui candidat, unei sigle. Ceilalți vor da vina pe Băsescu, Băsescu pe ceilalți, etc. Marele pericol este să se creadă că paradigma e OK, e stabilă, face performanță, „avem acum niște ani mai proști dar putem continua la fel”.
Din alegerile din 2012 s-a ratat extragerea lecțiilor din înfrângere (măcar la asta e bună o înfrângere). În mod total nesurprinzător, lucrurile au continuat în rău și vor continua în rău până se curăță scena de paradigme falite electoral.

După ultima bătălie a reformismului, să sperăm, va urma prima bătălie a dreptei.

Facebook Comments

De Barbu Mateescu

Sociolog, Barbu Mateescu a absolvit in 2005 University of Pennsylvania

23 de comentarii

  1. Ceea ce trebuie practic este un partid de dreapta, un partid popular, de centru-dreapta, care să nu-şi mai dea duhul după un ciclu electoral şi care să reprezinte o „eternă” alternativă la stânga. În diferite formule, stânga va mai câştiga alegeri, dar important este să aibă o alternativă, să se creeze un mecanism, să ştii întotdeauna că răul nu poate fi făcut decât pe jumătate, să ştii că, atunci când va veni din nou la guvernare, alternativa stângii va repara prostiile făcute de aceasta. În oglindă, se poate spune că partidul acela de centru dreapta va câştiga cu siguranţă alegeri. Nu trebuie decât să existe. Este evident că, pentru a avea o bază cât mai largă, acel partid trebuie să fie de centru dreapta.

    „Dreapta de astăzi”, aia care nu există, dar şi oameni ce par politic orişicât rezonabili se miră că există stânga, că există PSD, că există televiziuni şi ziare care manipulează şi că, asta fiind culmea mirării, există un electorat şi un public pentru aşa ceva. E doar o pură contemplare a răului iar cei care contemplă, care se miră, speră prosteşte ca acel public, ca acel partid să se vindece, să se transforme şi, eventual, să dispară. Or, asta e cel puţin o naivitate, dacă nu o prostie. Răul nu va dispărea, stânga nu va dispărea. Vor fi întotdeauna comunişti, anarhişti, extremişti, hoţi, mafioţi, statul de drept şi democraţia vor fi mereu ameninţate. Asta e. Tot ce poți să speri e ca mecanismele statului de drept să-i facă pe aceștia cât mai puțin nocivi.

    Or, soluţia este, nu să speri că răul, răul politic, va dispărea (așa cum a spus Pițurcă, avem șanse să câștigăm cu Grecia, dacă grecii… nu vor juca), ci să creezi alternativa, să creezi ceva care să se poată opună, care să rămână acolo mereu, care să „joace”.

      1. Dar asta nu este nici măcar o teorie. De altfel, în politică teoria şi practica ar trebui să fie indiscernabile, în sensul în care ar trebui fie imposibilă existenţa unui politician tobă de teorie, expert în teorii politice, dar care, politiceşte, să fie zero la pătrat.

        Politica este prin natura ei o practică, o activitate, o îndeletnicire
        concretă. Mă îndoiesc că lucrurile de mai sus sunt cunoscute de rătăciţii și
        negăsiții de dreapta şi am mari dubii că aceştia au priceput ceva din ceea ce numim îndeobşte „teorii politice”. Dacă le-ar cunoaşte, ar face. Dar
        cum nu fac nimic, înseamnă că nu cunosc nimic. Lor li se pare că soluţia
        politică în România ar fi ca USL şi electoratul acesteia să nu mai existe. Stau încremeniţi şi aşteaptă ca răul să se învingă singur, să dispară. Or, asta e imposibil, asta arată cât de puţin înţeleg din ce se întâmplă. Soluţia este ca ei, alţii, să se constituie în alternativă la USL şi să spere că, în timp, prin alternanţă, stânga va deveni mai democrată, dacă se poate.

        Dacă mă gândesc bine, expresia „teorie politică” mi se pare ea însăși nepotrivită. Mai potrivit mi se pare „sistem politic”. Sistemele politice sunt soluții concrete date faptului, necesității, de a trăi în societate. Pentru a nu mă pierde în detalii teoretice şi oricât ar părea de banal, eu apreciez un sistem politic în funcție de felul în care se raportează la libertate. Astfel, cu cât este mai contrângător, cu cât restrânge libertatea, cu atât este mai prost, mai incapabil, mai periculos și, cu cât valorifică libertatea, cu atât este mai bun. Un sistem politic bun este unul care prezervă libertatea şi în care această libertate este fructificată, îşi aduce roadele, beneficiile. Cu aceeaşi „cheie” a libertăţii pot fi evaluate legile, reglementările de tot felul, constituţiile etc.

        Socialismul mi se pare un rău fatal, nu se poate altfel, asta pentru că nu toată lumea îşi doreşte libertatea. El nu va dispărea, pentru că nici cei care nu pun niciun preţ pe libertate nu vor dispărea. De aceea, trebuie ca alternativa să fie cu atât mai stabilă şi cu atât mai puternică.

        Teoriile, sistemele politice trebuie evaluate în funcţiile de consecinţele concrete pentru libertate. În rest, e plin lumea de fanboys „de stânga”, „de dreapta”, pentru care „dreapta” sau „stânga” sunt un fel chestii ce se trec pe lista de preferinţe, după pizza cu măsline şi sucul de mere. Şi încă, ce caraghioslâc „specialiştii în studii politice”, fără niciun reper, care nu pricep pe ce lume trăiesc şi spun enormităţi.

  2. Spui: „În România așa ceva este denumit în mod greșit “dreapta”. ”
    Poate că nu e chiar aşa greşit, la alt nivel, chiar asta e calea dreaptă. Exact în sensul celor zise Papahagi mai jos.

    1. Nu există dreapta pe niveluri. Exista sau nu exista. Cum nu există centru în politică. Centrul nu e un spaţiu gol, e doar un spaţiu cucerit de stînga prin concesiile făcute de dreapta.

      1. Era vorba de alt nivel semantic.
        Aşa cum stânga nu înseamnă (mai ales în România) bunăstare pentru cei mulţi, locuri de muncă şi viaţă fără griji.
        De asta trebuie resemnatizat:
        Dreapta = dreptate
        Stânga = nedreptate, hoţie.

          1. Ca să fiu în spiritul dreptei, voi defini dreptatea după ce îmi vei achita un onorariu proporţional cu efortul meu.
            Dacă nu vrei să achiţi, oricum te alegi cu ceva din răspunsul meu. Dreptatea poate însemna, între altele, bani în schimbul mărfurilor.

            1. LOL. M-am râs. Trece și asta pe factură.

              Și ca să devin serioasă. Câți bani pe schimbul mărfurilor? Mercurial? Reglementare, și dacă da, câtă? Piață liberă?

              Ala-bala-portocala, dreptate și nu nedreptate, să fie bine ca să nu fie rău, votați ai noștri. M-am cam săturat de refrenul ăsta, e timpul să scoată alt șlagăr; sau să se mute la casa de cultură dacă o țin tot așa.

  3. Facebook.

    Adrian Papahagi

    8 hours ago

    În acest moment, în România nu se înfruntă dreapta cu stânga, ci binele cu răul, civilizația cu barbaria, libertatea cu tirania, cinstea cu corupția, decența cu abjecția.

    România decentă are obligația morală să se opună chipului hâd al USL, reflectat de antenele infamiei.

    La asta se reduce totul. Ne vom ocupa de doctrine mai târziu, dacă va exista vreodată o stângă doctrinară cu care să ne duelăm in idei.

    1. L-am ascultat pe Papahagi la Turcescu. Mi-e milă de el, fiindcă se zbate și se consumă în afara vocației lui, si de noi. Fiindca intr-o tara cu viață politică normală nu ajungea pe ecran la emisiuni politice. Putea să ajungă drept constiinta etică, savant în domeniul lui, orice.

      Dar ca om politic sa spui in clar ca NU te interesează să ai la dispozitie canale media pe care să-ti transmiti mesajele si care să reprezinte o contrapondere la imperiile mediatico-politice existente (imperii menționate anterior explicit), că Dreapta NU procedează așa din principiu…

      1. În așa adâncă și mare confuzie zace ”dreapta” asta, de n-o să se mai aleagă nimic de ea. Și milă mi-o fi fiind de ei (nu, nu-mi prea mai este), dar de mine mi se rupe inima.
        N-ai cu cine, asta e.

    2. Mie imi place Papahagi. E adevarat ca mai spune si prostii dar macar se zbate sa faca ceva. Putea sa se inchida acolo la universitate la Cluj si sa ii puta totul din jur dar a ales sa se implice in cloaca politica.

      Poate ca altul ar fi trebuit sa fie rolul lui dar in situatia data ..

    3. Am impresia uneori că degeaba vorbim de ideologii, avem o scenă politică preideologică.

      1990: În acest moment, în România nu se înfruntă dreapta cu stânga, ci binele cu răul, civilizația cu barbaria, libertatea cu tirania, cinstea cu corupția, decența cu abjecția.

      1992: În acest moment, în România nu se înfruntă dreapta cu stânga, ci binele cu răul, civilizația cu barbaria, libertatea cu tirania, cinstea cu corupția, decența cu abjecția.

      1996: În acest moment, în România nu se înfruntă dreapta cu stânga, ci binele cu răul, civilizația cu barbaria, libertatea cu tirania, cinstea cu corupția, decența cu abjecția.

      2000: În acest moment, în România nu se înfruntă dreapta cu stânga, ci binele cu răul, civilizația cu barbaria, libertatea cu tirania, cinstea cu corupția, decența cu abjecția.

      2004: În acest moment, etc

      2009: În acest moment, etc

      2012: Idem.

      2014: Ibidem.

      1. Și cam cât timp zici că ne mai ia până să ne prindem că ne-nvârtim în jurul cozii? 🙂
        Adică, așea… crezi că io mai prind momentul?

        Nu ne plac doctrinele, că trebuie să ne poziționăm și împotriva unor chestii despre care noi știm (de la antenele alea imunde) că plac mult poporului. Și-atunci o scăldăm pe centru, cu economia socială de piață, nu ne vindem pământurile și cât mai multe investiții de stat. Și dacă ni se bate obrazul, o scoatem p-aia cu decența și abjecția.

        1. „Și cam cât timp zici că ne mai ia până să ne prindem că ne-nvârtim în jurul cozii? :)”

          O să ne învârtim până când vine cineva care înțelege că ideologiile aduc voturi.

  4. Interesant articol dar nu vorbeste deloc despre cea mai importanta problema: finantarea.
    Cum finantezi o astfel de platforma? Cum se finanteaza partidele actuale stim, dar cum finantezi o platforma de dreapta avand in vedere ca nu mai promiti cascaval nimanui? Cum se finanteaza in Polonia, in Ungaria? Ma indoiesc ca din donatii mici de la oameni multi.

      1. Așa e, partide.

        Mă uitam la finanțarea FIDESZ și am descoperit că au fost ceva scandaluri. Acolo însă au ajuns să-și ia nasul la purtare pentru că au reușit atât de bine să înghesuie stânga în corzi că nu au competiție. Și fără competiție o mulțime de lucruri importante nu mai sunt luate în serios.

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *