Al patrulea episod al Reorganizării, după ”Valori”, ”Lideri” și ”Resurse”, va ieși luni, că acum în weekend e prea liniște pe net. Vom vorbi despre opțiunile unui nou partid politic, în funcțiie de obiectivele sale:
- Partid de mase (sau partid MLM): cu structuri puternice și rețele extinse de mobilizare la vot, care își face campanie și mobilizare în ziua votului în special prin rețelele de militanți și structuri locale. Rețelele locale, din teritoriu, primari, consilieri, militanți fac campanie și mobilizare în ziua votului. Asta înseamnă să ai mulți membri, mulți militanți, structuri puternice, pre-existente și pe care le preiei în partid (așa cum FSN și urmașii săi, PSD, PDL, PNL și UDMR, au preluat rețelele PCR, ale statului soscialist și ale Securității), lideri locali cu acces la resurse șamd. Temele nu sînt foarte importante. Ele trebuie să existe, dar să fie cît mai neutre, cît mai soft, acceptate de toată lumea. Dacă ai teme soft, acceptate de toată lumea, fără relevanță și miză reală, atunci pentru a mobiliza alegătorii ai nevoie de puternice structuri locale și de un sistem de recompense (funcții pentru militanți, contracte cu statul pentru sponsori, finanțare pentru structurile locale, iar pentru alegători, bani și cadouri în ziua votului, și promisiuni de măriri de pensii și salarii după ce ajungi la guvernare). Într-un asemenea partid, oricine e util, fără considerațiuni doctrinare sau etice.
- Partid de elite (sau partid-advertising): nume sonore la Centru, lideri carismatici, valori și teme puternice, cu încărcătură simbolică și forță la electoratul vizat, capabile să-l scoată la vot (e vorba de forța de convingere asupra electoratului vizat, nu de popularitate la cît mai mulți alegători – cu o temă puternică, inevitabil controversată și polarizantă, cu care vizezi 20% din electorat, poți scoate 10-15% la vot, cu zece teme soft-generaliste, acceptate de toate lumea, dar care nu ating cu adevărat la lingurică pe niminea, și care vizează 90% din electorat, poți scoate la vot 2% sau nimic). Ai nevoie de mijloace de comunicare în masă cu acoperire mare. Ai nevoie de publicitate multă și foarte deșteaptă. Ai nevoie de mulți bani. Ai nevoie de vedete politice, de televiziuni și de bani. Și de o temă sfredelitoare, care să-i lovească în moalele capului și să-i trezească pe cei vizați, și care să-i scandalizeze și enerveze pe ceilalți. Repet, dacă o temă e soft și general acceptată, tolerată sau chiar plăcută, ea nu va avea capacitatea de a scoate pe nimeni la vot. Acestea sînt temele cu grad înalt de acceptare în societate (80-90%), dar fără miză și relevanță pentru public. Într-un asemenea partid ai nevoie de politicieni carismatici, curajoși și extrem de ambițioși, controversați chiar, cu încărcătură și profil doctrinar foarte accentuat. Nu merge cu descurcăreți, lălăiți, speriați care merg pe vîrfuri și nu cred în nimic ca să nu deranjeze pe nimeni și tehnocrați. Orice spun vedetele de la centru trebuie să se transforme în material pentru ”citate din mari oameni politici”, în scandaluri de presă și în cauze doctrinare și motiv de mușcat din dușman pentru poporul din fața televizorului. O simplă declarație trebuie să pună pe jar presa timp de o săptămînă și să fie bună și de slogan de pus pe panourile outdoor.
În primul caz, ai nevoie de rețele pre-existente, organizare, energie, timp și muncă titanică, în cel de-al doilea caz ai nevoie de credință, curaj și inteligență.
În primul caz, ai nevoie de o resursă umană cît mai extinsă cu putință și, astfel, de criterii de recrutare cît mai laxe, în al doilea caz ai nevoie de criterii de recrutare cît mai dure (carismă, motivație, loialitate).
Motivația e la fel de importantă. Dacă pui placa cu ”democrație de jos în sus”, ”largi discuții în care toată lumea e ascultată și vine cu idei”, ai distrus orice încercare de a face partidul. Te vei trezi la ușa partidului nu numai cu o groază de țăcăniți nevorbiți și plini de idei trăznite, dar și cu mulți oameni de treabă, fără mize și ambiții, care vor doar să socializeze, să dezbată, să stea la taclale și cafea cu alții asemenea, să piarză timpul cît mai frumos și inutil cu putință. Ai nevoie de carieriști, ambițioși, oportuniști, luptători, loiali (valorilor, liderilor și organizației) și disciplinați.
A doua variantă de partid este preferabilă însă extrem de greu de realizat din cauza teribilei penurii în materie de resursă umană.
PS. Cea mai proastă variantă de partid e partidul fără structuri căruia îi lipsesc doar valorile, curajul și liderii carismatici. Adică partidele cu intelectuali-tehnocrați fără însușiri și cu vederi de centru-centru-soft (adică ”sîntem de centru, dar nu exagerat, moderat de centru, dar asta nu înseamnă că sîntem exclusiviști – sîntem și de centru și de dreapta și de stînga, dar în același timp, nu pe rînd, și moderat, fără exagerări – sîntem de toate și nimic, sîntem pentru dezbatere, iubire și discuții”)
Mitul Solutiei face ravagii astazi in politica pentru ca incita la asteptari euforice din partea tuturor. E o confuzie intretinuta de falsa similaritate a „problemelor” politice cu cele din matematica, cu care ne confruntau dascalii in scoala. Conceptia isi are originea in ideile filosofilor din sec al XVIII-lea. Ei erau inclinati sa compare problemele politice cu problemele de geometrie. Chestia e ca ultimele admit solutii (evidente tuturor, pentru ca ține de specificul matematicii sa lucreze in baza unor solutii constrângătoare), in timp ce problemele politice nu admit astfel de solutii. Mitul care tinde sa înlocuiască moderația, negocierea, intelegerea prealabila si intelepciunea politica cu preeminența tehnica a solutiei si a tehnocratului in dauna politicianului e periculos nu doar ca ratacire, ci si ca potential direct subversiv de care sant acuzati, in numele evidentzei, cei nealiniați, cei care se incapatzaneaza sa nu admita, la fel ca in matematica, „solutia” constrângătoare. In sistemele totalitare mai ales, „solutia” ideologica e de-a dreptul ucigatoare, la propriu. In sistemele democratice, mitul „solutiei” tehnocratice incita la apatie politica, la dezamagiri durabile, pentru ca atata timp cat „solutia”, „solutiile”, sant la degetul mic al tehnocratului, insa „dezlegarea” generala e mereu amanata, singura concluzia care se mai poate impune firesc nu poate fi decat dezabuzarea generala , durabila, in fata intereselor de casta, a egoistilor, a „capitalistilor” venali, a bancherilor, a politicienilor corupti care nu vor sa o aplice in folosul comun. In democratiile actuale consecintele asteptarilor euforice generate de mitul sotutiei tehnocrate sant mai soft, incitata la dezangajare civica.
Din cauza asta cred ca reconstructia dreptei trebuie sa desfida din start atat mitul tehnocratic al „solutiei” cat si variantele indirect tehnocrate ale celei de-a treia cai (care combina piata libera cu conceptia „guvernului ca „antreprenor principal”, planificator si investitor de.. frunte). Seductiile astea le-am putut identifica de curand pana si la Andreea Paul Vass.
Bertrand de Jouvenel zice bine:
„Sa ne intoarcem inapoi, fara ambitia de a rezolva problemele geometrilor, ci mai modest, la cele din scoala. In ce consta datoria noastra de scolari? Datele erau fixate si trebuia sa gasim un raspuns care sa le satisfaca; sau, in alti termeni, trebuiau indeplinite un n umar de conditii si trebuia sa gasim acel „locus geometricus” care le satisfacea pe toate. Eram siguri de un lucru -ca problema avea o solutie. Puteam fie sa nu gasim cea mai buna cale ptr. a ajunge la aceasta solutie, fie sa nu gasim niciuna, dar existenta unei solutii era neindoielnica. Desigur este foarte usor sa pui probleme insolubile (de exemplu „sa se gaseasca un numar prim mai mare decat 13 si mai mic decat 17”). Dar profesorii nostri nu faceau astfel de glume cu noi; viata totusi o face. Guvernele franceze au fost preocupate timp de mai multi ani de „problema algeriana” care putea fi pusa in urmatorii termeni :’ sa se ajunga la un aranjamnet prin care Algeria sa ramana o parte a Frantei, asa cum o cer unii cetateni de origine europeana si sa devina un stat suveran independent, asa cum revendica F.E.N”
Evident, asemenea probleme sant insolubile. Nu pentru ca nu se ajunge la gasirea solutiei, ci pentru ca aceasta NU EXISTA (in consecinta, asa aduaga eu, nu exista nici „șpecialistul”, in sensul tehnocratul de serviciu). Termenii unei probleme scolare se pot defini ca un „ansamblu de cerinte ce pot fi pe de-a intregul satisfacute de un raspuns adecvat”. In ceea ce priveste problemele politice pe care le-am citat, datele problemei sant contradictorii; niciun raspuns nu le satifcae pe deplin, nu exista solutii in adevaratul sens al termenului ”
Sa ne mai miram de hiperinflatia, de abuzul de apeluri la .. „solutie”? De la Merkel, la topa din piata, de la Basescu la Miron Cozma, la liderii sindicali la Barroso, toti invoca, propun, promit, dezbat.. solutii. Ba, culmea!. mai admit uneori si ca au lucrat cu.. „solutii gresite”. Chiar asa, cum vine aia:”solutii gresite?”. Nu digeram deja contradictii in termeni?
Un partid cu adevarat liberal nu trebuie sa mai cocheteze cu Mitul Solutiei, din care deriva mitul tehnocratului. Ar trebui odata si odata „ucisa” in pântece superstiția asta postmoderna. Inainte de a admite un minim acord „solutia” e mai intai si mai intai o problema de natura politica. Insa majoritatea, astazi, nu mai putem gandi politicul decat in categoriile „tehnicului”Bertrand de Jouvenel constata mai ales in perioada postbelica o evolutie a partidelor în forma managementului de intreprindere. Organizarea trece de la formula inițială ierarhica a militarismului de masa la o formula de gestiune birocratica raționalizată. Din pacate, si la noi e tenace prejudecata asta:
<Partidul este, mai degraba :agentul semipublic care explica societatii politicile decise de stat”> (asadar, societatea e pusa in fata faptului implinit, e cel mult.. informata asupra a ceea ce au decis „grupurile de specialisti – cum ar fi printre altii si cei care decreteaza sanatatea obligatorie si taxa pe vițiu ) <tipul definit ca partid cartel este legat de stat, de la care primeste cea mai mare parte a subsidiilor>Sorry, asta nu mai e un model liberal..