O victorie (cvasi-) conservatoare în 2014

Generaţia bunicilor mei, adică cei născuţi înainte de 1930, aproape că a dispărut. Cei aflaţi în viaţă nu mai votează pentru că nu mai pot să ajungă la secţia de votare din motive fizice/Alzheimer, etc. Mulţi votau anti-Iliescu ca mod de manifestare a acestei nostalgii pentru monarhie – copilărie – perioada interbelică.

Generaţia următoare (născuţi între 1930 şi 1950) s-a maturizat în comunism şi în comunism a trăit cea mai mare parte a vieţii. Cu excepţia elitelor sociale şi culturale, aceşti oameni au susţinut PSD mulţi ani, dar acum încep să devină şi ei prea în vârstă pentru a putea vota.

Pre-decreţeii (ani de naştere: 1951 -> 1965) au în genere următoarea percepţie: comunismul a fost rău începând cu anii ’80. Dacă le oferi o Românie cu nivelul de trai din perioada ’65-’79, acceptă fără prea multe ezitări. Această generaţie e la vârsta de maximă prezenţă la vot şi reprezintă mai mult de o treime din votanţi, indiferent de scrutin.

Decreţeii (1965- anii ’80): mulţi au emigrat. Cei rămaşi sunt în genere în menghina celor 3C (credite-căsătorie-copil); prin comparaţie, ce se întâmplă pe scena politică reprezintă un aspect secundar. Aceşti oameni vor stabilitate, predictibilitate, prosperitate, instituţii performante. Dacă îi calci pe coadă când vine vorba de chestiile astea, se supără. Când oamenii ăştia se supără, „dreapta” termină alegerile cu procente puţine şi cu lacrimi multe.

Cei născuţi după Revoluţie, dar până în 1996: pentru ei politica e o bătaie de joc, la fel de relevantă pentru viaţa lor precum e pentru noi clasamentul din liga a 3-a suedeză de fotbal. Dacă apar la vot, apar precum au apărut şi alţi tineri din generaţia de dinaintea lor: alături de oameni carismatici, energici, relevanţi, care dau speranţă, care pornesc valuri de emulaţie şi admiraţie.

Ca la oricare generalizare, este extrem de posibil ca o persoană dintr-o generaţie să nu se recunoască în portretul de mai sus al generaţiei sale. Ceea ce e normal. Cu excepţia primelor alegeri de după Revoluţie, nicio forţă politică sau candidat n-a obţinut 70% sau 80% din votul unei generaţii. Oamenii se orientează, sunt pragmatici, apare şi carisma în joc. Dar există puncte constante de reper.

Poate că e locul şi momentul să spunem că toate „revoluţiile” electorale din ultimii douăzeci de ani au fost conservatoare, sau cu un substrat conservator, sau cu un iz conservator, dar niciodată progresiste. Întotdeauna a fost vorba de recuperarea unei stări de normalitate, sugerarea unui cadru ordonat, predictibil, în care îţi poţi creşte o familie sau porni o afacere pe baza unor aşteptări raţionale privind riscurile, o societate a legii, fără haotizări fiscale sau hiperinflaţie sau criminalitate stradală. Globalizarea şi trecerea de la comunism la capitalism nu au redus apetitul pentru calm, ci dimpotrivă.

Politicienii au folosit deseori temele de mai sus fără să-şi dea seama de ce fac ceea ce fac. Dacă la parter există o sobă, pisica de la etajul unu se va duce în partea camerei (de la etajul unu) care se află deasupra sobei pentru că acolo podeaua e mai caldă. Pisica nu ştie ce este o sobă, dar ştie unde-i este bine. La fel şi cu „Linişte” – un slogan, vorba lui Patapievici, conservator-autoritar, care a adus douăsprezece milioane trei sute de mii de voturi în 1990. De atunci şi până acum se tot vorbeşte de spaţiul ideal, perfect, mânjit de prezent dar care va fi curăţat, spălat, apretat şi readus în prim-plan: „schimbarea” promisă de CDR, „revoluţia bunului simţ” propusă de Antonescu, mesajele anti-corupţie de la ultimele trei prezidenţiale, starea pre-austeritate la care USL bătea constant apropo-uri („vom reîntregi”).

Pentru tineri (ultima / cea mai nouă generaţie) problema se pune altfel, dar nu ei vor decide alegerile. 80% din votanţii de la alegerile prezidenţiale de anul următor vor avea 30 de ani sau mai mult. Gândurile lor despre trecut şi viitor o să formeze, literă cu literă, numele câştigătorului alegerilor. Iar o platformă conservatoare, sau cu un substrat conservator, sau cu un iz conservator va câştiga alegerile, indiferent cât de mult vor fi unii sau alţii dispuşi să o recunoască. Orice politician devine irelevant, orice istorie de vot nu mai contează atunci când în scenă îşi face apariţia un asemenea val. „Nucleele dure”, „electoratul de stânga”, „electoratul de dreapta” nu decid alegerile. Toate „nucleele dure”, ale tuturor partidelor şi oamenilor politici împreună, nu alcătuiesc jumătate din votanţii de la prezidenţiale. Ceilalţi vor judeca promisiunile pentru viitor prin prisma nostalgiilor şi aspiraţiilor proprii („Zi-mi ce trecut ai avut, şi voi şti ce să-ţi spun ca să te conving să mă votezi”).