Între brațul Dunării și insula Gârla Mare se întindea amenințător și verde plaurul. Ca să ajungi pe insula de unde începeam lucrarea era obligatoriu să-l treci, plaurul nu e mai gros de un metru și sub el se cască smârcurile întunecate de 12-15 m adâncime.
Dacă te scufunzi, n-ai nicio șansă să mai ieși la suprafață, plantele se închid peste tine ca un capac de mormânt, acolo va fi pe veci ținutul tău de verdeață și răcoare. Am stat și m-am gândit ce să fac, s-a nimerit ca un om care mâna vacile din spate să mă lămurească cum să-l traversez, mergi după urma vitelor, încă ai să le mai vezi, sunt de ieri, sunt încă proaspete.
Fii atent la mine, pui piciorul în băltoaca strânsă în cercul copitei, ai să vezi că nu e greu. Vacile simt sub picior unde să calce, nu greșesc niciodată.
Omul era în doliu, purta cămașă gri cu alb și pantalon albastru, asta era jelania gârlenilor moștenită de la romani, pe pietrele lor de mormânt puneau pina funerară a Romei, în formă de con de pin cernit, să-ți țină de umbră la judecata de apoi, când îți va scoate la iveală Sol Invictus faptele ascunse în locuri nebănuite.
La cimitir te însoțeau, ca în toate satele de prin partea asta a Olteniei, cu acordurile de șarjă de infanterie de la Războiul de Independență scoase de o trompetă originală păstrată din vremurile acelea glorioase.
Dincolo se întindea Bulgaria cu câmpurile ei de bătălie de pe care am cules triumful, Plevna, Rahova, Grivița, toate transformate astăzi în bulevarde ale izbânzii, trompetul prohodului era unul din stâlpii satului, în Balta Verde, Gârla Mare și Vața, alături de popă, învățător, moașă și milițian.
Plaurul de sub mine se mișca de pe o parte pe alta, dârdâia ca o barcă pe vălurele, m-am afundat până mai sus de genunchi, dar crengile groase strânse cuib dedesubt au rezistat și înaintam pas cu pas. N-a durat mult și m-am trezit în prundul insulei.
Atunci am văzut cocorii, bătea vânticelul în răspăr, nu m-au simțit, ședeau în horă mică, boarea ușoară le umfla penele roșiatice de pe piept, o cocoară purica spinarea bărbățelului ei, care își aranja cu ciocul penele rotate ale cozii, sunt ca de cocoș, sunt de un negru corbulean cu refleze verzi și albastre.
E greu să te apropii de cocori, este cea mai spăimoasă pasăre, cine îi vede este om norocos, am rămas stană de piatră fermecat de frumusețea lor neasemuită, sunt cele mai împiciorongite zburătoare de prin părțile acestea de lume, parcă nu se mai termină din crescut, vraja a durat până s-a răsucit vântul.
Atunci s-au înfiorat deîndată, s-au răsucit ca pânzele corăbiilor aplecate de furtună, li s-au cutremurat aripile din care a țâșnit un freamăt ca de mori de vânt, au lovit trestiile cu fofezele penelor, le-au zdrobit vârfurile și s-au înșurubat în cer înnodând rotocoale largi.
Un ceas au desenat cocorii cercuri deasupra Dunării, exact peste locul unde au stat în horă mică, poate să dureze o jumătate de zi până să rămână în aer, după ce va trece primejdia se vor întoarce în locul acela pe care l-au ales cu dibăcie să-și continue tainica horă.
Facebook Comments
