Habar n-aveam că după revoluție va rămâne același obiect de cult evaluat de data aceasta la 100 de euro la prima strigare. Era odios, o corcitură de crap sălbatic cu caracuda bălților stătute, cei mai dichisiți erau suflați din neprețuita sticlă de Murano, materia venea din Italia sub formă de batoane colorate, pastă pisată și paiete de aur, se presară ca ploaia de vară metalul în masa topită, se scoate rubinul, prohiriul acela ca sângele de porumbel, mai mare daraua.
Tronau invariabil pe televizor, rareori ascunși în pântecele vitrinei din mijlocul bibliotecii, printre paharele de vin și șampanie din cristal, care se scoteau doar la mesele scumpe de Crăciun și Anul Nou sau printre seturile de farfurii de porțelan chinezesc, pictate cu dragoni albaștri din care se sorbea ciorba de miel de Paști după ce se ciocneau ouăle, adevărat a înviat!
Peștele somnola pe o dantelă din macrameu, făceau pereche nedespărțită, ajunseseră împreună unul dintre brandurile de țară ale României comuniste. Ca să-l scoatem din adânca letargie la care l-a condamnat regimul lui Ceaușescu, noi dracii din clasa a VI-a a școlii nr. 3 am inventat un joc pervers: ne susuram în gura peștelui de pe televizorul unui dușman, căruia îi intram în casă pe furiș, ne lăcrimam în el subțire și scurt, ne puneam la pândă cu rândul.
Distracția începea peste trei zile când se împuțea udul rourat în gura odioșeniei, sora, mama și bunica dușmanului căutau disperate prin casă sursa putorii, n-o găseau ușor, sinistroșenia de sticlă era singurul lucru la care nu te-ai fi putut gândi în veci că a devenit pisoar, damful devenea de nesuportat de la o zi la alta, pe măsură ce zilele de vară se lungeau tot mai toride, se lăsa cu răcnete și afurisenii, se termina cu leșinuri și oțet de mere pădurețe frecat la tâmple și pe încheieturile mâinilor.
Mare fiind, deja student, m-am trezit în luna de practică la porțile fabricii de sticlă din Sărmașu de Câmpie, antropologie culturală s-ar fi numit în Occident ceea ce numeam aici generic geografie, mânați de la spate de vocea de văcar a îndrumătorului de an Valeriu Belozerov, poreclit Zerozerov, pe jumătate rus basarabean, un caracter sinistru, cu trecutul ascuns și relații dubioase cu lumea obscură a sovietelor.
Sticlarul în șorț gros de piele, cu brațele goale și păroase, sufla într-un tub lung de peste un metru la vârful căruia atârna un bol fusiform de sticlă incandescentă scoasă din cuptor. A răsucit-o în timp ce pufăia cu obrajii umflați, până ce din mâinile lui a ieșit crapul de pe televizor, bătea în albastru cobalt, cu puțin verde smarald și cu lungi șire rubinii, împestrițate cu puncte aurii, i-a lipit cu cleștii înotătoarele, i-a mai deschis botul, l-a pus gata pe o tavă la răcit, a mai făcut încă zece, ne-a dăruit fiecăruia câte unul la plecare.
De ce stă peștele ăsta pe televizor?, l-am întrebat din senin. M-a privit lung, pentru că a evadat din acvariu, mi-a răspuns enigmatic. Televizorul este un acvariu, un pește n-a scăpat de acolo în afară de el, care stă deasupra lor și se uită la ei cât sunt de fraieri, peștele este regele prostalăilor.
Facebook Comments
