„Nu puteam rămâne pasiv, atâta timp cât aveam o șansă de a salva măcar câteva dintre țintele sale.” – Varian Fry, 1945
În 1940-1941, lucrând dintr-o cameră de hotel și, apoi, într-un birou din Marseille, Varian Fry a salvat mii de scriitori, muzicieni, oameni de știință, filosofi și intelectuali – împreună cu familiile lor – din Franța aflată sub dominație nazistă. A devenit, astfel, primul american onorat cu distincția „Drept Între Popoare”.
S-a născut la New York, în 1907, din Lillian Mackey și Arthur Fry, de unde s-a mutat cu familia la Ridgewood, New Jersey. La vârsta de 9 ani, în timpul Marelui Război, aduna fonduri pentru Crucea Roșie Americană împreună cu prietenii săi. Un avid cititor, în 1926, absolvea Riverdale Country School; a intrat în primii 10% la Harvard, de unde a fost suspendat chiar înainte de absolvire din cauza unei farse, trebuind să repete ultimul an. A întâlnit-o pe Eileen Avery Hughes, pe atunci editor la Atlantic Monthly, cu care s-a căsătorit în 1931.
După căsătorie, cuplul proaspăt căsătorit s-a mutat la New York, unde, în plină criză financiară, au avut probleme să-și găsească slujbe. Eileen reușește să-și găsească un serviciu ca profesoară, iar Varian scrie pentru câteva publicații, printre care și The Living Age, revistă ce se concentra pe afaceri externe.
Ca jurnalist pentru The Living Age, Fry a luat pentru prima oară contact cu Germania lui Hitler în 1935, cu ocazia unei călătorii la Berlin, experiență care l-a transformat într-un anti-nazist ardent. A fost acolo martorul unei nopți de persecuție în care evreii berlinezi au fost bătuți până la sânge și batjocoriți; întors în Statele Unite după 3 luni, Fry descria în New York Times cum poliția „nicăieri” nu părea să „depună niciun fel de efort pentru a salva victimele de acea brutalitate”. Adăuga cum „ocazional, încercau să elibereze zone pentru desfășurarea traficului”. Mulțimile descrise de Fry erau formate din tineri și bătrâni, bine hrăniți și îngrijiți, care scandau „cel mai bun evreu e un evreu mort” și se purtau ca într-o zi de sărbătoare.
Ca urmare, Fry nu s-a limitat să fie doar un protestatar pasiv al ororilor de peste ocean, și s-a lămurit repede că jurnalismul e departe de a fi o armă suficientă. S-a apucat să strângă bani pentru susținerea mișcărilor anti-naziste europene și a devenit unul dintre membrii fondatori ai Comitetului Salvării de Urgență, o inițiativă americană privată care se preocupa, în principal, cu străinii care acum se aflau în Franța și puteau, de pe o zi pe alta, să cadă în mâinile naziștilor.
În 1940, ca reprezentat al Comitetului Salvării de Urgență, Fry a zburat la Marseille cu 3000 de dolari la el și o listă scurtă de refugiați aflați sub pericol iminent de capturare de către naziști. În Marseille, rețeaua lui Fry s-a ocupat cu falsificarea de documente și crearea de noi rute de evacuare; a oferit ajutor luptătorilor anti-naziști – atât evrei, cât și non-evrei – amenințați cu extrădarea în Germania sub auspiciile Articolului 19 din armistițiul franco-german (clauza „Predare la cerere”).
În cele 13 luni petrecute de Fry în Franța, mai mult de 2200 de persoane au fost ascunse în Villa Air-Bel, până se ivea oportunitatea de a fi evacuați. Apoi erau trecuți granița în Spania, de unde își făceau drum în Portugalia, iar apoi zburau în Statele Unite în siguranță. Alți exilați au fost ajutați de Fry să fie îmbarcați pe nave și trimiși spre Martinique, de unde aveau o rută sigură spre Statele Unite.
Americanul protestant a salvat, estimativ, între 2000-4000 de oameni, în cele 13 luni pe care și le-a petrecut în Franța, înainte să fie el însuși expulzat de Guvernul Vichy; de-a lungul întregii perioade, Fry s-a aflat sub supraveghere neîntreruptă din partea autorităților și a fost reținut și interogat în câteva rânduri.
Printre persoanele salvate de operațiunea sa, s-au găsit nume ca Marc Chagall, Hannah Arendt, Max Ernst, Heinrich Mann, Marcel Duchamp, André Breton și Jacques Lipchitz. Cei mai apropiați asociați ai săi au fost Miriam Davenport, o fostă studentă la artă la Sorbona, și Mary Jayne Gold, o iubitoare de artă sosită la Paris la începutul anilor 1930. Când Germania a răpus Franța, în iunie 1940, Gold a plecat la Marseille, unde a început să lucreze cu Fry și să-i finanțeze operațiunea. O altă persoană instrumentală în a-i face lui Fry rost de vizele necesare a fost Hiran Bingham al IV-lea, vice-consulul american de la Marseille.
La întoarcerea din Franța, în toamna lui 1941, Fry s-a luptat să alerteze America vizavi de situația critică din Europa. Ca editor pentru The New Republic, a scris un articol care prezicea ceea ce la acea oră reprezenta doar începutul: „The massacre of the Jews in Europe”; articolul a apărut pe 21 decembrie, 1941.
La scurt timp, va divorța de Eileen. Impiedicat să lupte în război din cauza unui ulcer, Fry a scris o carte cu experiența din Franța – „Surrender on demand” – publicată cu scurt timp înainte de încheierea războiului. În 1944, a fost chemat de Administrația Roosevelt pentru consiliere în inființarea Comisiei pentru Refugiați de Război.
Fosta sa soție, Eileen, va pica răpusă de cancer pe 12 mai, 1948; în timpul perioadei de convalescență din spital, Varian o vizita și îi citea zilnic. Se va recăsători în 1950 cu Annete Riley, cu care va avea 3 copii împreună; se vor despărți în 1966, se spune, din cauza comportamentului maniaco-depresiv al lui Varian.
Va muri un an mai târziu, în patul său, din cauza unei hemoragii cerebrale. Cu puțin timp înainte de moartea sa, Franța îi va acorda „Crucea Cavalerilor Legiunii de Onoare”.
