Cred că există o genă a activistului. Când eram școlar nu înțelegeam râvna șefului de detașament de pionieri. Se deosebea în toate de restul elevilor. Țipa la noi, era tocilar, umbla cu nasul pe sus, nu se juca în recreații, ne dojenea, ne dădea mereu indicații, poza într-o ființă predestinată pentru lucruri mărețe, dar era un cretin sadea.
Toți activiștii pe care i-am întâlnit înainte și după revoluție, de stânga sau dreapta, se cred predestinați pentru misiuni excepționale, dar majoritatea sunt spălați pe creier. Criticul literar Ioan Stanomir este forjat din ingredientele komisarului propagandei.
El trivializează tema furtului aurului dacic pe motivul că a fost confiscată de suveraniști. Când plusează invective despre simbolul unei întregi naţiuni văduvite de dreptul ei la păstrarea originilor, – coiful de la Coțofenești – Stanomir nu mai este român, ci un străin care privește cu dispreț România de pe tușă.
El nu vede frumusețea artefactului, ci doar un vuiet propagandistic din anii ceauşismului târziu. Nu închină un singur cuvânt unicității coifului, ci denunță dacismul și protocronismul care au învins, istoria de mucava croșetată de stalinismul ceaușist și celuloidul peliculelor cinematografice.
Deferește oprobriului public filmul “Dacii”, o apoteoză a mesianismului ceauşist, care a hrănit rătăcirea unei întregi națiuni. “Dacii”, o coproducție româno-franceză a avut succes în toată Europa. Antropologul alsacian Patrick Weisbecker mi-a mărturisit că filmul “Dacii” l-a determinat să se îndrăgostească iremediabil de România, de istoria noastră, de daci, de Mircea Eliade.
Pentru Stanomir, care patinează pe cojile de banane ale dreptei isterice, a te identifica cu coiful de Coțofenești este un sacrilegiu, o marcă a georgismului demagogic, anticamera grotescă a unei antichităţi de carton în care și-au zidit davă suveraniștii.
Facebook Comments
