Din episodul anterior: E noapte. Adunătura de pedelişti în frunte cu Zmeus, toţi voinici cu puşca lungă (mai puţin MiniMe), stau la pîndă de ciocoi cu papion pe Podul Înalt de la Mărăcineni. În lipsa ciocoiului-şef cu papion, Don Dinu, zis şi Sile Pietrol, voinicii lui Zmeus se mulţumesc şi cu reprezentantul acestuia în teritoriile ocupate, Călin, file de cec. La postul de comandă din Dăbuleni, Fincălştain, Mircică şi Adi urmăresc acţiunea în globul de cristal, pregătiţi să-i trimită în ajutor lui Călin, în lipsă de mineri, găştile de interese de la Rompietrol şi Armata Salvării.
La celălalt post de comandă, al Adunăturii, Zmeus pregateşte planul de bătaie împreună cu Valericus Strategikon.
– Prea Minunatule Pfmeus, îngăduie-mi să mă exprim. Am pfeva pe suflet, zise Strategikon, scoţînd un memory stick din USB-ul lui iStolo.
– Servule Valericus, ştii bine că te-am adus la noi pe post de Strategikon-Şef pentru ce ai pe creier, nu pe suflet. Nu, nu-ţi îngădui să te exprimi. Ce-o să faci? O să mai dai în gît la Agenţia de Monitorizare a Presei? Docil, Strategikon lăsă privirea în jos şi începu să se joace cu butonul de on/off al lui iStolo.
– Copiii mei, soldăţeii mei de plumb, avem nevoie de o diversiune, ceva. Trebuie să-i distragem atenţia lui Călin iar în timpul asta, Severus şi Avraamescu Cel Iute la Mînie să-l atace pe la spate, să-l înjunghie cu Parkerele şi să-i ţină o morală soră cu moartea. Aţi inţeles? tună Mai Mult Ca Perfectul. Işi drese vocea…
– Am tunat prea tare?
– Nu, iertată să-mi fie remarca, Atotcuprinzătorule, dar eu consider că ai tunat exact atît cît trebuie, potrivit în formă şi genial în fond. Ca de obicei. Pardon. Sorry. Scuze. Iartă-mă. Îmi pare rău, îi zise verde-n faţă Cezar, scuze, Preda.
– Da’ tu cine eşti?
– Eu? Eu nu sunt. Eu sunt cel ce nu este. Scuze. Îmi pare rău. Iartă-mă…
– Ok, ok, scuteşte-mă, Cel Ce Nu Eşti Şi, crede-mă, Nici Nu Vei Fi.
Zmeus işi aprinse o ţigară şi se întinse pe spate…
– Hai, veniţi cu idei! Care e diversiunea?
Tocmai de clipa în care vor fi luaţi la intrebări şi puşi să aibă idei le era cel mai teamă. Fiecare începu să-şi facă de lucru cu cîte ceva, sperînd să scape neascultat. Ca întotdeauna cînd era vorba de venit cu idei, în şedinţele strategice ale Adunăturii se lăsă o linişte neputincioasă.
– Mi-a venit o idee! sări Vameşul Rousseau, artistul politic naiv. Rămaseră interzişi cu toţii. Vameşul nu mai avusese decît o idee pînă acum în toată activitatea sa politică, şi p-aia o epuizase în bătălia pentru Bucureşti.
– Sa auzim, Vameşule. Hai, nu-ţi fie teamă…vrem soluţii, nu discuţii…ba, futu-vă muma-n cur, nu mai rîdeţi de el că se intimidează…iartă-i Taciturnule, că nu ştiu ce fac. Bine, fie vorba între noi, nici tu nu ştii ce faci…. dar asta nu e un lucru rău. E bine că nu ştiţi ce faceţi. Astfel nici inamicii nu vor şti. Asta e cea mai bună strategie de contraspionaj: să nu ştii ce faci şi să nu faci nimic.
– Mărite Zmeus, eu m-am gîndit s-o trimitem pe Ea Însăşi să-i distragă atenţia lui Călin. Gîndiţi-vă, o căprioară, blondă, rănită pe pod, chiar cînd trece Calin…. El, un gentleman, elegant şi delicat, sensibil la blonde, se dă jos de pe bicicletă, se apropie de ea s-o ajute, ea rănită, cu ochii mari, geme încetişor, neajutorată, el se apleacă, ii ia mîna într-a lui, o priveşte în ochii mari, îi verifică pulsul, o atinge….
– Auzi bă boule, tu ţii cu ursu’?
– Nu, Prea Mărite. Cu Cosmeanu.
– Tembelule, nu la Gazeta Suporterilor Mei De Elită mă refeream. Sări peste faza cu “îi ia mîna, o priveşte în ochi, îi verifică pulsul, o atinge”….ok, hai să zicem că în ochi poate s-o privească dar dacă o atinge şi îi ia mîna, dau marinăria jos din pod şi vă bat pe toţi! Da’ cine-i Călin ăsta, mă? Sanitarul pădurii? Pe Adi l-a atins, lui Papaşa Ilici i-a verificat pulsul, lui Mircică i-a luat mîna…..de Ea Însăşi nu se atinge, aţi înţeles?
Vameşul Naiv, încolţit şi luat prin surprindere de reacţia lui Zmeus, îl chemă în ajutor pe Cezar, scuze, Preda:
– Cezărică, zi descîntecul!
Umil, Cel Ce Nu Este începu incantaţia:
“Tatăl nostru
Care eşti aci de faţă
Sfinţească-se numele tău în Sondaje
Fie Impărăţia Ta
Şi numai a Ta
Precum iarna nu-i ca vara
Pîinea noastră cea de toate vilele
Dă-ni le nouă astăzi
Şi, accentuez, ne iartă nouă greşelile
Precum şi noi am iertat peremiştilor noştri
Şi nu ne duce pre noi pe programul doi
Ci ne izbăveşte de Avraamescu
Că a Ta este Ea Însăşi
Puterea şi Opoziţia
Rîul şi ramul
În Numele Tău
Al Ăleia Mici
Al lui iStolo
Adio Bip”
Impresionat de talentul în arta pardonului pe care îl arăta Cezar, scuze, Preda, Zmeus se mai domoli.
– OK, Ea Însăşi, du-te pe pod şi fă pe căprioara rănită, dar să nu te prind că-l laşi pe Călin să te atingă sau să-ţi verifice pulsul că îl bat pe Cezar, scuze, Preda de răsună valea.
– Cum ţi-e voia, Mărite Pisi, zise ea şi se ridică deja schiopătînd ca o căprioară rănită.
– Severuse şi Avraamescule, cînd el se apleacă s-o ajute, voi săriţi cu Parkerele şi-l înjunghiaţi.
– E principial şi moral să-l înjunghiem pe la spate, Stăpîne?
– Nu, tîmpiţilor. Şi nici nu trebuie să fie.
O privi cum se îndepărtează şchiopătînd şi îşi şterse o lacrimă din colţul ochiului stîng sau drept.
– Mi se rupe sufletul cînd o văd suferind, aşa rănită.
– Şi nouă ni se rupe, zise în cor Adunătura.
În groapa din şosea, unde-şi avea avanpostul de observaţie, MiniMe urmărea atent apropiindu-se silueta lui Călin pe bicicletă. Deodată, spre groaza sa (îi era frică de întuneric, de ţînţari, de poduri, de biciclişti şi de orice, în general), simţi o mînă pe umăr şi o răsuflare necunoscută în obrazul stîng.
– Nu te speria, micuţule. Sunt eu, Fatim, Cel Ce Vorbeşte Cu Tine În Somn. Mergeam pe pod, sperînd să mă întîlnesc cu Dumnezeu, Moise, Fecioara Maria, Allah, Napoleon, Ceauşescu, Aristotel, Hitler, Seneca, Arafat sau Bumbescu şi am văzut o mogîldeaţă la Orizont. Mi-am zis: cum dracu, n-am trecut de Orizont? Parcă a doua staţie de la Ho Şi Min era Favorit, din cîte mai ţin eu minte. Sau Ho Şi Min sunt două staţii? Hm, ce s-a schimbat Bucureştiul în doar 3 luni, de cînd a venit Che Gargara la Primărie! Mă rog. Mă bucur că eşti tu, Micule Napoleon, ultimul meu prieten. Căci, nu-i aşa, zise el smulgîndu-şi calm părul din cap, prietenul la nevoie se cunoaşte. Deci, cum spuneam, mă bucur să te cunosc. Eu sunt Horea, Cloşca şi un pic Crişan, tu cine eşti şi ce cauţi aici? Ce vrei de la mine? De ce nu mă laşi în pace? De ce mă urmăreşti? Aha, te ştiu. Eşti ăla de la scara doi, care parchează pe locul meu. Te-am văzut odată cînd băteai covoarele şi dădeai tot praful spre mine, dinadins. Tu mi-ai furat preşul de la intrare! Deci, eu mă numesc Fatim. Mă duc să fac pipi, nu vă supăraţi, domnule, puteţi să-mi ţineţi rînd pînă mă întorc?
(6 sept 2008 – ep. 9 din serialul Politicuri)
Un comentariu