După fiecare atentat terorist ni se spune că autorii sînt islamiști radicali, spre deosebire de marea majoritate a musulmanilor, oameni pașnici și civilizați, integrați culturii occidentale. De ce nu îi vedem însă niciodată pe acești moderați luînd atitudine, organizînd marșuri, protestînd împotriva celor care, prin crimele comise, pun la îndoială însăși credința lor? De frică, ni s-a spus de către centrele mediatice ale lumii. Frică de cine, milioane de oameni stau cu frica a cîțiva demenți și suportă consecințele măcelurilor provocate de aceștia? De ce acest corp sănătos al musulmanilor nu elimină putregaiurile, nu le denunță, de ce nu sînt chiar ei primii interesați în a-și face ordine în propria ogradă?
Răspunsul îl aveți în textul următor, care îi aparține lui Dorin Ciobîcă:
„Şi-acum mă taie, dacă vrei, Şi-aruncă-mă la câini!”
Taisir era un tip de 24 de ani, student la medicină în Bucureştiul anilor ’80. Sirian de obârşie, crescut în rigorile islamice, descoperise în România (unde era de ceva ani buni, pentru că „aprofundase” studiul), alcoolul, fetele, şi muzica pop-rock a vremii.
Aveam cam aceleaşi pasiuni, în altă ordine, de aceea am devenit apropiaţi pentru o perioadă.
La vremea respectivă, cântam într-un bar, Taisir era mai mult pe-acolo decât la facultate; vorbeam câte-n lună şi-n stele, despre ce se petrecea în piaţa muzicală, în restul lumii şi-n universul lui Allah.
Educat, spre erudit chiar, am petrecut multe nopţi în preajma unei sticle de whiskey, taclălind despre Pink Floyd, Beatles, Zeppelin, parcurgând drumul caravanelor din vremea califului din Bagdad până la Damascul în care se născuse.
Hafez al-Assad tocmai reprimase revolta Frăţiei Musulmane, se contura sediul mişcării Hamas în Damasc, lumea arabă era atunci, ca de-a lungul întregii istorii, un cazan în clocot, sub o aparenţă de prosperitate.Într-o seară, puţin agitat, mi-a spus că urmează să-l viziteze fratele mai mare, însoţit de nişte prieteni, şi-ar dori să mă invite la Inter, respectivul – pentru prima dată în România – arătându-se interesat să cunoască pe cineva din anturajul mezinului. Mi-a explicat, stânjenit, că nu trebuie să pomenim de băutură, cârciumi, muzică, fete, şi restul ingredientelor care-i colorau cotidianul dâmboviţean.
Am văzut atunci un om total diferit de cel pe care-l cunoscusem; Taisir, care n-avea nici o problemă să se ia la harţă cu interlopii vremii care frecventau centrul Bucureştiului de atunci, devenise un fel de servitor umil, încercând să anticipeze dorinţele stăpânului.
Peste o săptămână, vizitatorii au plecat, şi-am aflat care sunt regulile de funcţionare ale societăţii musulmane, adică ierarhia imam, tată, unchi, frate mai vârstnic, cărora te supui orbeşte, indiferent despre ce-ar fi vorba. „Adică dacă frate-tău îţi zice să-mi iei gâtul, o faci ?” Fără să ezite, prietenul meu întru desluşirea tainelor lumii mi-a raspuns rece, plictisit, ca unui copil prost, că aşa trebuie.
Anul următor, i-am cunoscut pe cei doi Zeid – i-am botezat „Prim” şi „Secund”, pentru că-i chema la fel. Tot la medicină, scăpaseră de încorporare (era în vremea războiului dintre Iraq şi Iran) datorită studiilor. Mândri de poziţia progresistă a lui Saddam, versus primitivismul lui Khomeini, preferaseră, totuşi, să fie la adăpost de tranşeele ce urmau să configureze o nouă lume arabă.
Vândusem un pian electric, o căruţă de bani la vremea respectivă, şi le-am dat 50.000 de lei să-şi achite taxele de şcoală, pentru că banii de-acasă întârziaseră, şi erau în pericol de-a fi exmatriculaţi. A fost un impuls de moment, i-am văzut disperaţi, abia ulterior am realizat că nici măcar nu le ştiu numele de familie, nici în ce cămin locuiesc. Mai surprinşi decât mine (umblaseră la toate cunoştinţele din campus), mi-au înapoiat banii peste vreo săptămâna şi au devenit fraţii mei pe viaţă şi pe moarte, după spusele lor.
La scurtă vreme, aveam să aflu că dacă imamul, tata, etc.
Europa, şi nu numai, este plină de Taisiri şi Zeizi: educaţi, deja la a doua generaţie, obişnuiţi cu civilizaţia occidentală. Nu toţi arabii sunt terorişti, da-i suficient unul din 10.000, căruia dacă-i zice imamul, tata, fratele mai mare…
Şi-am încălecat pe-o centură de explozibil, şi v-am zis povestea mea.
Umilință și obediență duse la extrem. Acesta este islamul moderat. Atunci cînd nimic nu mai contează în afară de cuvîntul fratelui, tatălui, imamului… Iar dacă fratele, tatăl, imamul spun să omori, omori. Asta-i tot.
(Foto: ro.pinterest.com)
Facebook Comments
