Cum nu sunt o snoabă, vă mărturisesc că mi-am luat o pungă de sămînță și m-am instalat să mă uit la ”Mother’s day”, un film, printre altele, cu Kate Hudson, Julia Roberts și Jennifer Aniston. Știam că e un film simplu, nu aveam așteptări, dar credeam că va fi genul acela de producție americană cu mămici ocupate, probleme, copii care urlă și pătează pereții cu dulceață, ca pînă la urmă totul să se termine cu bine. Dar nu.
Filmul este cap-coadă o idioțenie cu aere didactice, plină de instrucții politically correct și jigniri deschise aduse „acelei” părți a populației americane – oleacă creștine, oleacă tradiționale, oleacă neacomodați (încă!) cu „diversity” și „progress”: în film 2/3 din cupluri sunt divorțate, iar femeile sunt mai ceva ca bărbații. Cînd totuși e vorba de cupluri, toate reprezintă căsătorii interrasiale și homosexuale, cu părinți texani jucați de actori cu accentul sudic specific, „intoleranți” față de alegerile de viață ale fiicelor lor: una căsătorită cu un indian, alta lesbiană cu o parteneră de viață. În alt caz, este vorba despre un tătic care-și crește fetițele de unul singur, pentru că nevastă-sa murise cu un an în urmă în Iraq unde era la datorie ca soldat, pentru că femeile au dreptul să aleagă orice carieră doresc. Fetele, foarte mature pentru 13 ani, îl învață decomplexate pe tăticul depășit de situație ce fel de tampoane să le cumpere de la supermarket. Un alt cuplu tînăr necăsătorit (heterosexual – deja ești obligat să menționezi, că nu se mai subînțelege!) are o fetiță, și pe tot parcursul filmului băiatul e cel care se milogește de fata aia, de mi se făcea mie silă deja, să se mărite cu el, că ea îl iubea bineînțeles, dar era independent woman, nu vedea ea sensul căsătoriei…
Pot să înțeleg deconstrucțiile sociale în filme de dragul unui scenariu dacă nu mai palpitant, atunci cel puțin mai complex: da, în viață se mai și întîmplă să divorțezi, mai ești și înșelat, sau pur și simplu nu te mai înțelegi, mai apare un copil în afara căsătoriei, etc etc, bref, viața nu e o poveste cu Cenușăreasa.
În același timp, atunci cînd filmele devin totuna cu realitatea devine plictisitor. Mergem la filme nu ca să ni se arate o halcă din realitate, ci pentru că vrem să vedem ceva… ca-n filme! Dar mai ales cînd filmele vor să „reflecte” o realitate trasă de păr, exagerată, ideologizată, încadrată într-o schemă dinainte gîndită în funcție de cum vrem să „ne educăm publicul”, eu mă simt insultată. Simt că ăștia îmi țin lecții, și devine absolut ridicol!
Pfff! Mă gîndesc cu groază că deja ne apropiem de momentul în care nu vei mai putea urmări ca omu` (pentru că nu se va mai produce!) un film normal, o comedie romantică clasică, cu o femeie și un bărbat care se îndrăgostesc, își trăiesc povestea de dragoste, în care – horribile dictu – bărbatul e bărbat și femeia e femeie! O să dispară gingășia eros-ului care a făcut istorie pe micile și marele ecrane, pentru a fi înlocuit cu niște cretinătăți oribile, niște stupizenii monumentale și gata că nu mai am cuvinte să le descriu! Bleah!
(Foto: curatedquotes.com)
Pun aci, in replici la comentarii, poate nu vede nimeni: când or dispărea filmele romantice, ce va mai da fiori muierilor de toate vârstele, de la fetișcane abia pubere la mămăi îndelung târșite prin viața? Filme romantice pt diferite niveluri de înțelegere. Ca ma uitai aseară la Bridget Jones, si, deși il stiu pe dinafara si ca întotdeauna ma irita personajul masculin, zici ca e un buștean, are doar treizeci d secunde de replici/acțiuni, in rest sta si se uita, tot m-am înduioșat când a luat-o in palton. Ma rog.
Alte panseuri: decat sa mearga pe drumul imbecilizarii, mai bine ar pune mâna si ar mai face niște ecranizări, acolo. Nu cred ca exista trăire omeneasca sa nu fie surprinsă in piesele lui Sheakspeare, sau, ce sa zic eu, Război si Pace, la 13 ani săream paginile pana dădeam din nou de preferații mei, la douăzeci citeam numai descrierile războiului. Am citi Forsyte Saga vreo douăzeci de ani, la fiecare vârsta descopeream nuanțe noi. In fine, mi se amărăște si mintea, si sufletul.
Si filmele au devenit trompetele „corectitudinii politice”:
1. Negrii sunt de regula personaje pozitive si sunt promovati insistent, chiar si in roluri unde in scenariul sau romanul original un anume erou este alb;
2. Homosexualii sunt obligatoriu „baieti buni”;
3. Multe filme, in special americane si britanice, personajele sunt de o varietate rasiala care sfideaza insasi realitatea.
4. In ultimii 20 de ani, filmele despre Vietnam sunt obligatoriu critice fata de razboiul din Vietnam si arata „cruzimea” militarilor americani in contrast cu „suferintele si eroismul” vietnamezilor. Se deformeaza tendentios insasi istoria recenta a SUA;
5. Autori de filme precum mister Michael Moore, care desfiinteaza tot ce tine de societatea americana, sunt la mare cinste in randul intelectualitatii americane si nu numai.
pentru mine este evident ca lumea libera si-a trait apogeul in anii ’70-’80 ai secolului trecut; dupa aceea s-a instalat un regres, lent, dar inexorabil, prin care Occidentul isi auto-neaga atributele de crestin si de democrat si se auto-dizolva in malaxorul tentatiilor totalitare si rasial-integrative….
Pentru Romania, libertatea a venit prea tarziu, pentru ca libertatea, sfanta libertate a individului, este atacata chiar in inima Occidentului, odata cu negarea radacinilor crestine ale lumii civilizate si cu detronarea albilor ca exponenti ai democratiei si civilizatiei. Sa te pretinzi si sa fii mandru ca esti alb si crestin este astazi (aproape) o infractiune in SUA si Vestul Europei….