Autorul articolului este William Anderson. Preluare de pe site-ul editurii Contramundum:
În această săptămână, în urmă cu 100 de ani, Revoluția Bolșevică din Rusia a inaugurat un secol de crime în masă, foamete, execuții sumare a milioane de oameni, distrugerea unor instituții socialie milenare, războaie, o vastă rețea de lagăre ale morții, și eviscerarea libertății pentru o treime din planetă.
În opinia New York Times, ar trebui să jelim această perioadă trecută, cu toate speranțele ei pentru o viață mai bună.
Ați citit exact.
În ultimele luni, culminând cu centenarul momentului în care adepții lui Lenin și Trotsky au răsturnat Guvernul Provizoriu al Rusiei și au instaurat „puterea Sovietelor”, Times a publicat o serie de editoriale scrise de oameni care deplângeau „Cauza Pierdută” a comunismului și promisiunile ei. Am aflat cu această ocazie că bolșevicii erau niște părinți minunați, că femeile sub comunism aveau parte de sex minunat, că Mao a eliberat femeile atunci când nu le-a ucis, că bolșevismul a promovat un mediu impecabil și că ar trebui să fim cu toții comuniști dacă ne dorim un aer curat și pur (cu excepția faptului că țările din blocul comunist aveau o poluare mult mai mare decât țările din presupusul Occident capitalist poluat), și că entuziasmul revoluționar al comunismului ne poate purta spre un glorios viitor socialist.
Pe măsură ce parcurgi articolele, devine clar că pentru NYT, sfârșitul comunismului așa cum l-am cunoscut cu toții – cu excepția unor locuri marginale precum Coreea de Nord sau Cuba – a fost cu adevărat sfârșitul promisiunii pentru o viață mai bună, sfârșitul speranței de eliberare de sub sclavia capitalismului, sfârșitul statului care poate distruge în forță instituțiile umane de la căsătorie la religie, pentru a le înlocui cu pacea, dragostea și fraternitatea. Numai dacă…
Dacă ar fi să identificăm o temă comună în toate aceste ode închinate pentru gloria bolșevismului, aceasta ar fi că lumea a ratat oportunitatea de a instaura paradisul deoarece acei Mari Deținători ai Secretului au murit înainte de a putea să împărtășească lumii din prea plinul cunoașterii lor.
Of, numai dacă reacționarii germani nu ar fi ucis-o în 1919 pe Rosa Luxemburg, pentru că ea știa cum să pună socialismul pe roate. Numai dacă Trotsky ar fi triumfat în 1920, și nu Stalin. Numai dacă Lenin nu ar fi murit prematur din cauza complicațiilor unui atac cerebral. Numai dacă Mao nu ar fi avut boala Lou Gehrig și nu ar fi murit. Și așa mai departe…
Este de înțeles de ce editorii acestui ziar privesc acum comunismul ca o mare „cauză pierdută”, dacă avem în vedere sprijinul aproape lipsit de simț critic pe care NYT l-a oferit, în decursul istoriei, dictatorilor comuniști. Au mușamalizat foametea din Ucraina din anii ‚30, au ascuns publicului procesele staliniste din aceeași perioadă, au avut un cvasi cult pentru Mao în China și Castro în Cuba. În opinia acestui ziar, omenirea a pierdut o șansă de a-și îmbunătăți condiția precară doar pentru că paria societății au dorit telefoane mobile, mașini rapizi, mâncare bună și, da, libertate, în loc de a îmbrățișa eliberarea spirituală și intelectuală pe care comunismul a oferit-o.
Nu ar trebui să uităm că NYT a susținut, cu excepția nazismului, toate mișcările totalitare. Și oricum nicio persoană respectabilă nu vrea să-l susțină pe Adolf Hitler. Cât despre socialism, ce regim socialist sau comunist nu a sprijint NYT și cârdul său de profesori universitari și jurnaliști, cel puțin la început? A fost de partea lui Hugo Chavez în Venezuela, de partea lui Daniel Ortega în Nicaragua și pentru o vreme, chiar de partea lui Pol Pot în Cambodgia. Ca de obicei, au susținut că însăși ideea de socialism își are originea în dreptate, așa că și dacă experimentele socialiste concrete au eșuat, dragostea de dreptate le cere oamenilor cinstiți să o susțină oricum.
(…)
Că tot veni vorba, aliații politici din Marea Britanie ai NYT, Partidul Laburist, nu doar că refuză să condamne baia de sânge și violența unui secol de comunism, dar unii dintre liderii săi au sărbătorit Revoluția Bolșevică cu toate grozăviile ei.
Apărătorii de azi ai socialismului, în cel mai bun caz, susțin că violența ce a însoțit aplicarea socialismului revoluționar a fost pur și simplu o greșeală nenecesară, ca și cum un regim politic ar putea, fără violență și cu fețe radioase, confisca proprietatea, închide bisericile, rechiziționa bunurile oamenilor. Oricum, după cum remarca în urmă cu trei decenii regretatul Tibor Machan, e nevoie de un Stalin pentru a-l implementa pe Marx.
Astăzi, vedem socialismul zâmbitor încarnat în persoana lui Bernie Sanders, care susține că vrea doar un socialism drăguț, fără sărăcie și fără stat polițienesc. Sanders, totuși, și-a petrecut cea mai mare parte a anilor de formare politică ca un troțkist autodeclarat, iar dacă se identifică cineva cu Leon Trotsky, e musai să se identifice și cu metodele folosite de acesta.
În același fel, editorialiștii de la NYT nu au privilegiul de a pofti la presupusele idealuri pure ale comunismului, dar să strâmbe din nas la milioanele de cadavre pe care liderii comuniști le-au lăsat în urma lor. Dacă implementarea unui principiu de organizare socială rezultă în foamete în masă, lagăre de concentrare, moarte și distrugere, nu este hazardat să presupunem că principiul de organizare în sine este falimentar moral. Mă îndoiesc că NYT și acoliții lor vor înțelege asta vreodată.
