La americani. Acolo unde, pe vremuri, un Bernstein și un Woodward dădeau jos un președinte.
Acea presă este acum nu confuză, nu partinică, ci disperată. Indiferent de partea cui este – MSM este clar de partea candidatei – presa nu mai știe cum să acționeze. Și din cauza aceasta, cele două reacții de mai jos.
Prima. Pe Facebook, găsesc următoarea poveste.
Comentariul celui care o postează, George Pearson, este acesta:
Not exactly a mistake, or directly about subbing, but I thought people here may enjoy the Wall Street Journal’s change of heart about Trump’s immigration speech. Same paper, same story, same day.
Același ziar, aceeași poveste, aceeași zi, variante diferite.
În New York Times, altă surpriză. O găsiți aici.
O variantă print și o alta online. Pentru orice eventualitate. Pentru că – de ce nu?! – se poate și așa.
Din articol:
These mental habits of the media included an over-emphasis on strife and conflict, a fascination with the mechanics or “game” of politics rather than the real-world consequences, and a self-protective instinct to conceal limited knowledge of a particular subject (a new budget proposal, an international spat) by talking about the politics of these questions, and by presenting disagreements in a he-said/she-said, “plenty of blame on all sides” fashion now known as “false equivalence.”
Ei încearcă să explice ce se întîmplă cu ei. E dramatic ce se întîmplă. E poate cea mai dură, văzută din și prin prisma presei, campanie electorală americană. Dacă la început lucrurile erau clare, cine cu cine ține, asumat, declarat sau nu, acum e năuceală totală. Iar în continuare va fi și mai și, pe măsură ce alegerile se apropie, iar cei doi candidați intră pe ultima turnantă, a confruntărilor directe.
Am să vă spun într-un articol următor care este poziția mea față de cei doi. Nu are relevanță pentru subiectul de acum.
Acum altul este subiectul, presa. Presa ajunsă să scrie și așa, și așa, vedem cum cade, noi să nu cădem rău. Presa care, acum niște zeci de ani, dobora din funcție un președinte, pe Richard Nixon. De aceea spun că dacă un singur om de presă de la noi ar lucra afară, în trei zile l-am găsi la spitalul de voioși, cu perfuzii la mîini și la picioare. Oricit de tare ar crede el sau ea ca este. Ce se întîmplă aici e nimic față de ce e dincolo. Nimic! Nu știu să existe ziarist român care să scrie diferit, pentru cele două variante ale aceluiași jurnal. Nu știu ziarist român care să conceapă că așa ceva ar fi posibil.
Aici nu avem versiuni diferite, online și print. Încă. Aici avem, în cel mai rău caz, drame personale ale puținilor adevărați jurnaliști rămași. De regulă, însă, fiecare caută mai bine, mai confortabil, mai bănos. Iar asta nu se face decît în anumite condiții. Pe care dacă le îndeplinești te califici, dacă nu, nu. E simplu, pentru angajator e foarte simplu, pentru cel pus în situația să aleagă poate fi greu. Dacă este jurnalist și nu propagandist.
(Va urma.)
Si totusi Florina, trebuia sa precizezi pentru cine lucrau cei doi ziaristi si din ce partid facea parte Nixon. Care Nixon este exemplul pur de politician republican batut in cap. Pe timpul scurtei sale administratii a incercat din rasputeri sa intre in gratiile stangii. A deschis usa chinezilor, l-a vizitat pe Ceausescu si a sfirsit razboiul din Vietnam intr-o maniera cat se poate de dezonoranta. Apoi se tot intreba de ce nu-l plac americanii. Pentru ca stanga il ura de moarte, republican fiind, in timp ce dreapta s-a simtit tradata. Politicienii republicani in general si establishment-ul republican in special fac parte din aceeasi specie cu Nixon: ar da orice sa intre in gratiile stangii ca apoi sa se mire de ce pierd voturile conservatoare.
Thank you. 🙂