A fost primul meu drum în afara țării de cînd nu mai e tata. Și surprinzător poate, la întoarcere m-am gîndit numai la el. Asta în timp ce NATO nu-i nimic pe lîngă supravegherea aeriană pe care am asigurat-o uitîndu-mă pe geam. Eu stau numai la geam! 🙂
Tata. Prima călătorie de cînd nu mai e. Nu-mi dau seama de ce mi-a răsărit în gînd. Poate pentru că a lucrat o viață la Tarom, dar nu a zburat niciodată. De frică. Avea încredere absolută în aparatura de bord la care lucra, dar avionul are mai multe componente, încerca să se justifice cînd venea vorba. Așa că pe ce punea el mîna era în regulă, dar restul?! Așa că lasă. Lasă azi, lasă mîine, acum nu e momentul, și a lăsat o viață.
Poate pentru că la Praga cel mai mult m-a impresionat cartierul evreiesc. Cu casele, cu cimitirele, cu sinagogile, cu lumea lui. I-aș fi povestit multe, tata a lucrat și la Comunitatea Evreiască din București, după ce s-a pensionat de la aeroport. Lumea lui profesională s-a împărțit între avioane și evrei, cumva. Nu sînt evreică, din păcate, deși mi-am dorit mult.
Poate pentru că aș fi rîs cum mai făcusem de atîtea ori înainte, nespunîndu-i că am de călătorit cu avionul. Se cam obișnuise că minciunesc, dar zicea ”bine”, în speranța că poate nu e așa, ca de obicei.
De obicei, știind de mică că lui tata îi e frică, îi spuneam la întoarcere. Numai, exclusiv la întoarcere. ”Știi cu cine am venit? Cu X”. Sau ”l-am văzut pe Y, am vorbit cu Z” și tot așa. Sau ”nu am văzut pe nimeni cunoscut”, se putea și așa.
Poate pentru că de cînd eram foarte mică mi-au plăcut avioanele. Pentru că mă îmbrăca mama frumos (standard, standardul meu 
🙂 rochie de dantelă, pantofi de lac și geantă, toate albe), ghindocul de doi-trei anișori, și mergeam să-l vedem pe tata la lucru. Numai eu aveam voie să trec granița, mama rămînea într-un loc anume, și asta, faptul că numai mie și lui tata ne era permis să pătrundem în lumea aceea mă încînta de atunci.
Am iubit avioanele încă de pe atunci, cînd spuneam că vreau să mă fac pasager. Asta mi-am dorit eu să devin în viață, cînd eram mică, pasager, nu rîdeți. Tata era în ochii mei un om special, el și colegii lui, care făceau ca avioanele să zboare în siguranță. Știu de la el cum sună motorul, e un zgomot fabulos, cum trebuie să decoleze, cum să aterizeze… Știam de mică la ce înălțimi zboară avioanele, cu ce aparatură specială, de cînd mă jucam cu cele mici pe care mi le aducea tata. Împreună cu portocala cu frunză, de Crăciun, la pomul de iarnă.
Habar nu am de ce mi-a venit tata în gînd acum. Deși explicabil, va rămîne așa, e mai bine. Știu numai că am avut impresia, mai mult ca în alte dăți, că acum chiar nu se poate întîmpla nimic rău. Așa că m-am bucurat ca acel copil care am fost, tot drumul. Și mă bucur ca un copil, trebuie să mai trag de mine să arăt totuși a om mare, credeți-mă. Pe lîngă lumea serioasă din jurul meu, cu treburi, mi-e greu să ascund licărirea din ochi măcar, freamătul, plăcerea.
Știu de ce am avut impresia asta. Pentru că acum tata e sus.
PS: Este singura fotografie pe care o am de atunci, nici eu nu știu cum făcută. Știu doar că este făcută în cimitirul avioanelor, acolo probabil se putea.
