„Noi, în calitate de creștini, pretindem că suntem copiii spirituali ai lui Avraam. Ăsta ar trebui să fie un motiv suficient pentru a exclude orice fel de anti-semitism, anti-semitismul fiind o ideologie la care noi, creștinii, nu putem lua în niciun caz parte și împărtăși.” – Père Marie-Benoît
Părintele Marie-Benoît – Pierre Péteul – s-a născut în vestul Franței, la Bourg d’Iré, în 1895. A servit ca brancardier în Primul Război Mondial, rănit în Bătălia de la Verdun, fiind decorat cu Croix de Guerre. După război, și-a dat doctoratul în teologie la Roma, devenind o autoritate recunoscută în iudaism. Mai târziu, a intrat în Ordinul Fraților Capucini. A trăit o viață simplă la mânăstirea capucină de la Roma, dar în 1940, cu războiul izbucnit, s-a întors în patria natală, la mânăstirea capucină de la Marseille, când devenise clar pentru el că Italia va declara război Franței.
Nu a durat mult după instaurarea Regimului de la Vichy ca anti-semitismul nazist să ajungă practică deschisă în Franța, iar Benoît și-a luat angajamentul că va face tot ce îi va sta în putere să îi ajute pe cei în nevoie. Folosindu-se de contactele sale cu alte persoane dornice să ajute – preoți sau oameni de rând – a început să furișeze evrei în Spania și Elveția, prin sudul Franței, încă neocupată de germani. A făcut asta falsificând sute de certificare de botez, pașapoarte și alte documente la presa de tipar din beciul mânăstirii sale, care apoi erau distribuite evreilor.
În noiembrie 1942, când granița de sud a Franței a fost închisă de Germania și aliații săi, erau aproximativ 30.000 de evrei care trăiau în sudul Franței. Benoit a călătorit atunci la Nice, unde s-a întâlnit cu Generalul Guido Lospinoso, comisarul italian al afacerilor evreiești. Dorința lui era să-l convingă pe comisar să nu-i predea pe evreii din zona italiană germanilor; italianul s-a lăsat înduplecat. Tot la Nice, Benoît s-a întâlnit cu bancherul italian evreu Angelo Donati, care a venit cu un plan de a transporta 30.000 de evrei din Franța în Africa de Nord, prin Italia și apoi cu barca pe Mediterană.
Cu ruta Spania-Elveția blocată, Benoît trebuia să se reorienteze. În 1943, a fost aranjată o întâlnire între Benoît și Papa Pius al XII-lea – a cărui cooperare era necesară pentru aplicarea planului lui Donati. La auzul veștii că Regimul Vichy îi persecută pe evreii din Franța, Pius ar fi replicat, surprins, „cine s-ar fi așteptat la vreodată la asta de la nobila Franța?” Întâlnirea s-a încheiat cu promisiunea că Pius va face tot posibilul să ajute cu planul, care nu a mai ajuns să fie pus în aplicare. În septembrie 1943, Italia semna armistițiul cu Aliații, și nordul Italiei, împreună cu zona italiană din Franța, au fost ocupate de germani.
Asta nu l-a făcut pe Benoît să renunțe la misiunea sa. Înapoi în Franța, cu autoritate de la guvernul spaniol să decidă care evrei din Franța sunt de origine spaniolă, a reușit să trimită în Spania în jur de 2600 de evrei; nu se știe câți dintre ei aveau, într-adevăr, sânge spaniol. Mutat la Roma, a fost ales în comisia DESALEM-ului (Delegazione Assistenza Emigranti Ebrei) – cea mai mare organizație evreiască de binefacere din Italia. Când președintele său evreu – Settimio Sorani – a fost arestat de germani, Benoît a fost ales în locul său și, în noua calitate, a contactat ambasadele elvețiene, române, spaniole și ungare de la Roma, de la care a obținut mii documente de protecție, precum și documente false care permiteau libera circulație în capitala Italiei a mii de evrei. A reușit, de asemenea, să obțină de la poliția italiană cartele de raționalizare – asigurându-i că sunt pentru non-evrei – care, bineînțeles, ajungeau la evreii Romei. Întâlnirile DELASEM se țineau la mânăstirea capucină de la Roma, care primea razii periodice, iar Benoît a scăpat ca prin urechile acului în câteva ocazii. Odată cu arestul, torturarea și execuția de către Gestapo a majorității conducerii DELASEM, Benoît a fost nevoit să se ascundă permanent.
Numărul de evrei salvați de preot ajunge la 4000. Din mărturiile pe care le avem de la oamenii salvați de el, ni se spune că Benoît nu a avut niciodată vreuo tentativă de convertire a evreilor. O supraviețuitoare ne povestește cum Părintele i-a spus „fii o evreică bună”; un alt cuplu ne spune cum Benoît i-a sfătuit „sunteți evrei și trebuie să rămâneți evrei”.
În iunie 1944, la eliberarea Romei, comunitatea evreiască – condusă de rabinul Israel Zoller – a ținut o ceremonie oficială la sinagogă, în cinstea Părintelui Benoît. În 1966, a fost recunoscut de Yad Vashem ca Drept Între Națiuni. A murit în 1990.
Benoît a spus despre copacul plantat în onoarea sa la Ierusalim că „acest copac nu mă reprezintă numai pe mine, îi reprezintă și pe evreii curajoși alături de care am luptat și fără de care nu aș fi făcut mare lucru”.
