Parteneriatul civil? Nu!

1. Aspecte politice ale inițierii Legii parteneriatului civil.

Deși cvorumul referendumului nu a fost atins, acest lucru s-a petrecut din motive ce nu au legătură cu viziunea tradiționalistă a românilor asupra căsătoriei și familiei: neînțelegerea întrebării, neînțelegerea mizei referendumului (în condițiile în care mulți au considerat că România nu este amenințată de instituționalizarea cuplurilor de același sex), politizarea lui și intoxicările ce au circulat în spațiul public.

Totuși, 92% dintre votanți, adică mai mult de 3.5 milioane, au votat DA pentru căsătoria tradițională, ceea ce confirmă sondajele care atestau un procent similar la nivelul general al populației.

În aceste condiții, inițierea intempestivă a parteneriatului civil dă impresia unei palme date electoratului care s-a exprimat în sens contrar și riscă să alimenteze frustrarea unui mare număr dintre acești votanți. Mai mult, este posibil să fie activată nemulțumirea celor care nu au votat pentru că nu au considerat că există vreun pericol de legalizare în țara noastră, în orice caz, nu acum, a căsătoriilor între persoane de același sex (”gay marriage”) și care ar fi surprinși acum de această inițiativă legislativă bruscă, ce ar fractura din nou societatea și așa tulburată în ultimul an.

În orice caz, apare necinstit să fie înregistrat acest proiect discutat doar cu zona progresistă a societății civilă, dar nu și cu cultele sau ONG-urile pro familie. Necesitatea acestei consultări cu toate părțile, inclusiv cu segmentul tradiționalist, poate fi un bun motiv pentru temporizarea acțiunii, mai ales că urmează sărbătorirea Centenarului și este inoportună iscarea unui nou scandal.

2. Probleme de principiu legate de proiectul Legii parteneriatului civil.

a. Parteneriatul civil între persoane de sex opus.

Se pretinde că necesitatea reglementării unui parteneriat pentru persoanele de sex opus vine din faptul că există numeroase cupluri necăsătorite, persoane care trăiesc în concubinaj (cca 2 milioane de persoane), dar care trebuie protejate și care oricând se pot găsi într-o situație ce reclamă nevoia de a beneficia, de ex, de asigurarea de sănătate a partenerului sau de a fi recunoscut ca aparținător în cazul unei probleme de sănătate (pentru drept la vizită sau consimțământ la unele intervenții medicale).În realitate, problema este greșit pusă, iar soluția găsită (parteneriatul civil) este falsă.

Soluția este falsă pentru că inclusiv acest parteneriat civil necesită formalizarea într-un act ce se încheie la starea civilă (asemenea căsătoriei), astfel că cei mai mulți dintre cei care au ales să trăiască împreună fără să își formalizeze relația (“fără acte”) cel mai probabil nu vor semna nici parteneriatul, astfel că existența teoretică în lege a acestui contract nu îi ajută cu nimic. Cu alte cuvinte, reglementarea unei căsătorii second-hand și contrafăcute prin imitație nu rezolvă ceea ce pretinde că ar rezolva, pentru că cei care nu vor să își formalizeze prin căsătorie relația, nu o vor face nici prin parteneriat.

Dimpotrivă, vor recurge la parteneriat mulți tineri care altfel și-ar formaliza relația prin căsătorie, dar care acum ar găsi o variantă mai “ieftină” a căsătoriei, care le conferă drepturile și prerogativele acesteia, dar le reduce din responsabilitățile și datoriile specifice. După cum se știe, în statele occidentale care au adoptat parteneriatul civil între persoane de sex opus, numărul persoanelor care au ales să se căsătorească a scăzut simțitor.

Parteneriatul vine, astfel, să saboteze instituția căsătoriei pe care statul ar trebui să o protejeze și să ofere în loc o alternativă mai ieftină, dar mult mai instabilă, cu consecințe inclusiv pe planul stabilității familiilor, stabilitate care e un factor important în demografie (nașterea de copii) și în formarea optimă a generației următoare.

Cum România are probleme de natură demografică, din rațiuni de expunere la imigrație prin competiția unor piețe care oferă un nivel de trai mai ridicat și din motive ce țin de perioada de tranziție, sabotarea familiei și căsătoriei, ca formă stabilă a acesteia, ar veni ca o lovitură suplimentară.

În esență, trebuie concluzionat că parteneriatul, asemenea căsătoriei, nu oferă protecție suplimentară persoanelor care aleg să trăiască în concubinaj, cum se pretinde, ci doar acelor persoane care aleg să formalizeze legătura lor printr-un alt tip de căsătorie.

În alte cuvinte, se introduce o altfel de căsătorie, mai instabilă, care o sabotează pe cea tradițională, dar cei 2 milioane români care trăiesc în concubinaj rămân tot “neprotejați”. Cei care doresc să concubineze fără acte, vor concubina și în continuare la fel. Dimpotrivă, există o soluție pentru situația acestor persoane, alta decât parteneriatul civil, dar care va fi prezentată în ultima parte (la capitolul rezervat concluziilor).

O a doua critică ce trebuie adusă proiectului inițiat și dezbătut, observăm, mai în afara partidului, este aceea că, deși evocă chestiuni precum accesul la asigurarea partenerului sau dreptul la vizită la spital, totuși reglementarea în concret nu se limitează la chestiunile punctuale, ci creează o instituție care dublează de facto căsătoria (mai puțin unele obligații și consecințe ale nerespectării acestora). Astfel, chestiunea dreptului la vizită la spital devine un pretext pentru inventarea unei căsătorii second-hand.

Nu trebuie uitat că reglementarea atentă de care s-a bucurat instituția căsătoriei e legată de rolul său fundamental în asigurarea coeziunii și continuității societății și a formării noii generații. Prin urmare, e firesc ca cei intrați în responsabilitatea căsătoriei să se bucure de o protecție suplimentară față de cei ce caută să evite aceste responsabilități. A institui o formă mai “lejeră” de căsătorie nu va duce decât la subminarea formei importante a acesteia și apoi la subminarea în ansamblu a societății.

În fond, cine va dori să încheie un parteneriat civil cu toate drepturile prevăzute în proiectul de lege și care îi asimilează cu soții, pot încheia la fel de bine căsătoria civilă în forma actuală (fără cea religioasă).

Din acest motiv, nu numai că nu e necesară și nici utilă legiferarea unui parteneriat civil între persoane de sex opus, dar e și prejudiciabilă pe termen lung la nivel de societate. În fond, involuția demografică la nivelul societăților occidentale, care nu au probleme României legate de nivelul de trai și calitatea vieții, dar care s-au văzut în situația nevoii de a importa imigranți pentru a acoperi golurile, se datorează inclusiv (dacă nu mai ales) subminării familiei. Avem nevoie de această problemă suplimentară? Avem șansa de a vedea consecințele unor acțiuni petrecute în Occident acum 20 de ani și de a nu-i repeta greșelile.

În fine, faptul că există o varietate de reglementări în diferite state ale UE în privința statutului civil nu trebuie să ne afecteze, câtă vreme avem dispoziții de drept internațional privat care rezolvă aceste chestiuni. Faptul că Marea Britanie, de exemplu, avea un sistem de drept diferit de cel continental (common law vs codificare, jurisprudența curților vs lege) nu a forțat nici statele continentale, nici Marea Britanie să își schimbe sistemul una după celelalte.

b. Parteneriatul civil pentru persoane de același sex.

În privința parteneriatului civil între persoane de același sex, situația se prezintă diferit, întrucât, dacă cuplurile de sex opus au alternativa căsătoriei în cazul în care doresc formalizarea relației, nu același lucru se poate spune despre cuplurile de același sex.

Prin urmare, o reglementare care să asigure cuplurilor de același sex accesul la unele drepturi specifice vieții de familie care în prezent le sunt refuzate de legislație, pare a fi mai necesară decât parteneriatul civil pentru cuplurile de sex opus.

Din acest punct de vedere, soluția pe care diferite state au adoptat-o, de a oferi persoanelor de sex opus instituția căsătoriei, iar cuplurilor de același sex parteneriatul civil pare a fi mai echilibrată (Germania a fost în această situație până la legalizarea gay marriage anul trecut, Austria e în această situație până la intrarea în vigoare a deciziei Tribunalului Constituțional, anul viitor, Irlanda de Nord, Italia etc)

Totuși, și în acest caz nu trebuie legiferată căsătoria între persoane de același sex, doar cu mascarea ei sub alt nume. Este suficient ca parteneriatul civil să rezolve accesul la acele drepturi care le sunt refuzate partenerilor de același sex de legislația actuală (vizita la spital, de ex.), fără a fi nevoie sau oportun să copieze și să translateze integral instituția căsătoriei la situația cuplurilor de același sex.

Decizia CEDO din cauza Oliari vs Italia nu obligă la o formă specifică de protecție de acordat cuplurilor de același sex, ci trebuie intrepretată la circumstanțele Italiei. Câtă vreme s-ar găsi o formulă care să asigure și cuplurilor de același sex accesul la drepturile la care dreptul comun nu îl asigură, România nu e obligată să adopte neapărat cea mai extinsă formă de parteneriat civil, așa cum se propune prin acest proiect.

c. Chestiunea adopțiilor.

Legea nr. 273/2004 privind adopțiile prevede clar că două persoane nu pot adopta împreună, nici simultan si nici succesiv, cu excepția cazului in care sunt soț și soție. Cel mai bine ar fi ca lucrurile să rămână așa iar o eventuală legiferare a parteneriatului să se concentreze pe raporturile dintre parteneri, fără a implica adopția.

În primul rând, a permite adopția în cazul parteneriatului civil între perosane de sex opus (pentru copilul celuilalt partener) și a o interzice în cazul parteneriatului civil între persoane de același sex (fie și explicit), generează o inegalitate de tratament sancționabilă la CCR; acordarea posibilității adopției pentru partenerii de sex opus devine astfel vehicul pentru acordarea aceluiași drept, pe calea excepției de neconstituționalitate, cuplurilor de același sex. Interdicția din lege nu ar avea nicio valoare.

De altfel, iată un motiv suplimentar pentru care nu e indicat parteneriatul civil pentru cuplurile de sex opus. În cazul legalizării parteneriatului exclusiv pentru ipoteza cuplurilor de același sex, interdicției adopției la cuplurile de același sex nu i s-ar mai putea opune inegalitatea de tratament cu regimul căsătoriei (rezervată cuplurilor de sex opus), de vreme ce se acceptă prin ipoteză statutul diferit și inegalitatea între cele două instituții.

În al doilea rând, adopția trebuie să rămână accesibilă doar cuplurilor căsătorite (și nu în simplu parteneriat) – atunci când e vorba despre adopțiile făcute de două persoane – pentru simplul motiv că, prin ipoteză, căsătoria e concepută a asigura un mediu familial mai stabil decât contractul numit “parteneriat”, iar interesul superior al copilului trebuie protejat inclusiv prin recunoașterea dreptului la adopție în cuplu exclusiv persoanelor căsătorite.

3. Alte obiecții

Suplimentar față de obiecțiile de principiu, ar fi de punctat și alte critici:

În primul rând, introducerea în textul legii a referirii la noțiunea controversată a identității de gen sau la orientarea sexuală drept criteriu pentru interzicerea discriminării este redundantă și inutilă.

Legea pare a deveni vehicul pentru consacrarea juridică a unor noțiuni încă neclare.

Așa cum nici la încheierea căsătoriei ofițerul de stare civilă nu chestionează viitorii soți asupra practicilor lor sexuale (și în reglementarea de azi se pot căsători un homosexual cu o lesbiană fără probleme), nici la încheierea unui eventual parteneriat nu s-ar ridica o atare problemă, deci, cu atât mai mult cu cât se propune posibilitatea parteneriatului între persoane de același sex, nu există nicio bază pentru a se naște bănuiala că ar fi posibilă vreo discriminare pe baza orientării sexuale; principiul general al non-discriminării e suficient, nu e cu nimic necesară sau utilă introducerea în legea propusă într-un text de principiu a acestor două noțiuni.

Art. 6-9 din proiectulul vehiculat în spațiul public prevăd o mulțime de formalități și un ceremonial care face parteneriatul un soi de căsătorie cu alt nume (inclusiv “declararea” celor doi ca “parteneri” de către ofițerul stării civile), iar art. 14-16 asimilează partenerii cu soții pentru o mulțime de situații, ceea ce transformă, încă o dată, parteneriatul într-o căsătorie cu singura deosebire majoră că pe aceasta o poți abandona oricând, unilateral, fără divorț.

4. Concluzii, propuneri, soluții alternative

Căsătoria este forma optimă de întemeiere a unei familii și de asigurare a mediului optim de naștere și formare a noi generații, de asigurare a coeziunii sociale, a continuității comunității. Din acest motiv se cere a fi protejată, și nu sabotată prin dublare, nici ridiculizată prin imitare în situații care nu i se potrivesc.

Pe de altă parte, există diferite forme de conviețuire posibilă (cupluri de același sex) cărora trebuie să li se recunooscă în timp anumite drepturi elementare la care nu au acces.

Asta nu înseamnă că nu poate și nu trebuie să existe o diferență de statut între regimul juridic aplicabil căsătoriei (privilegiile vin la pachet cu obligațiile, cu responsabilitățile și cu beneficiul public pe care căsătoria și familiile întemeiate pe aceasta o aduc societății) și regimul drepturilor recunoscute cuplurilor de același sex exclusiv în vederea protejării vieții lor de familie.

Căsătoria încheiată între persoane de sex opus aduce beneficiu public și nu este nefiresc să i se acorde și avantaje extinse în raport cu alte forme de conviețuire liberă.

În statele UE au existat cel puțin 3-4 soluții încercate:

Ø parteneriatul accesibil atât cuplurilor de același sex cât și celor de sex opus, cu drepturi larg oferite, similar căsătoriei (varianta propusă prin acest proiect);

Ø parteneriatul doar pentru cuplurile de sex opus, ca alternativă oferită în schimbul lipsei de acces la căsătorie;

Ø un parteneriat neasociat unei legături de natură sexuală, ci deschis oricăror două persoane care conviețuiesc (de pildă, două surori în vârstă care doresc să gospodăreasc împreună) – varianta lituaniană.

Nu este nicio grabă să fie adoptat un parteneriat prin hei-rup, fără discuții cu partenerii din societate (din toate taberele) și fără discuții pe avantajele și dezavantajele fiecărei variante. Un vechi proverb românesc spune că graba strică treaba, iar societatea românească are provocări mari atât din punct de vedere demografic, pe termen lung, cât și de natura unor tensiuni ample în societate și care se cuvine să nu fie răscolite pe noi falii în acest moment.

Există și posibilitatea unor soluții legislative mai simple, și care nu ar provoca nicio neliniște în societate și ar asigura și respectarea drepturilor la viața de familie a cuplurilor de același sex, ba chiar și a celor de sex opus, necăsătorite; anume, reglementarea accesului la drepturile revendicate (accesul la asigurarea de sănătate a partenerului, la dreptul de vizită la spital sau a consimțământului pentru intervenție medicală în anumite situații, la pensie de urmaș dacă e cazul) în dreptul comun, în așa fel încât accesul să fie deschis oricui, fără parteneriate etc.

În timp ce dreptul la moștenire poate fi asigurat nu prin semnarea unui parteneriat ci a unui testament, contractarea unui credit în doi poate fi făcută prin intermediul girului, iar bunurile pot fi dobândite în comun prin contractare în coproprietate, o soluție tranzitorie pentru acele situații mai sus enumerate (drept la vizită, coasigurare șamd) este aceea a amendării legislației sănătății în sensul reglementării posibilității persanelor adulte peste 18 ani de a declara un aparținător care să fie înscris în Registrul național de evidență al asiguraților în Sistemul Informatic Unic la nivelul CNAS. Aparținătorul va avea drept de a consimți la intervenții medicale în situații specificate, de a vizita, de a folosi sau a-i fi folosită asigurarea. În caz de îndeplinire a condițiilor generale pentru pensie de urmaș, se poate face o normă de trimitere care să recunoască acest drept aparținătorului. Acesta poate fi tocmai concubinul de sex opus sau partenerul de același sex cu care se conviețuiește. Și în felul acesta se deschide accesul la drepturile reclamate.

O a doua variantă posibilă poate viza un parteneriat deschis oricăror două persoane adulte care își doresc sa trăiască împreună dar care nu se pot căsători legal.

– Parteneriatul atrage beneficii de natura vieții private: drept de vizita la spital, drept de decizie in cazul unor situații de urgenta, alte drepturi similare.

– Persoanele implicate pot fi rude apropiate, de exemplu doua surori.

– Parteneriatul nu presupune si nu interzice întreținerea de relații sexuale.

– Parteneriatul este interzis cuplurilor formate dintr-un bărbat si o femeie care se pot casatori legal.

Unul din argumentele pentru introducerea parteneriatelor civile în țările occidentale au fost tocmai cazurile unor surori vârstnice trăind împreună, chiar daca acest tip de uniune nu a fost în final reținut.

Nu în ultimul rând, trebuie reținut faptul că o astfel de inițiativă va trebui să răspundă la întrebarea: în ce măsură parteneriatele civile trebuie sa atragă beneficii de natura patrimonială (drept la pensie, drept la moștenire, alte drepturi)? DAR aceste aspecte trebuie decise prin consultări publice. Interesul persoanelor care fac parte din parteneriat trebuie echilibrat cu interesul public.

***