O sinucidere asistata

Dar nu în accepţiunea consacrată, care presupune asistenţă medicală, ci asistată de autorităţi neputincioase, echipe de televiziune (firesc prezente în asemenea situaţii), vecini, trecători, gură cască, muncitori din împrejurimi, copii, vîrstnici, maşini în trecere, lume speriată sau indiferentă, popor.  Asta s-a întîmplat ieri cu femeia de 60 de ani care s-a aruncat de la ultimul etaj, 8, al unui bloc din centrul Bucureştiului, într-un perimetru care nu a fost nici măcar securizat pe parcursul desfăşurării tragediei. S-a sinucis asistată. De bătaia de joc a unora şi nepăsarea celor mai mulţi.

Suferindă de depresie majoră, în urma pierderii fiicei (bolnavă de cancer, acum doi ani) femeia s-a urcat joi, în jurul orei 8 dimineaţa, pe copertina unui balcon şi acolo a rămas. Peste 35 (treizecişicinci) de ore, pînă la saltul în gol. I-au fost alături, tot timpul, negociatori. Şi dacă personal nu mă îndoiesc de cineva în toată desfăşurarea acestei tragedii, aceia sînt negociatorii. Oamenii aceia nu numai că au fost acolo permanent, dar cea mai mică greşeală a unuia din ei – şi aici poate fi vorba şi de un pas foarte mic, o mişcare bruscă, chiar dacă mai greu perceptibilă, un cuvînt rostit pe un anumit ton – putea grăbi deznodămîntul. Faptul că au ajuns la contact fizic, cînd i-au dat apă şi mîncare, e semn că lucrurile, în ceea ce-i priveşte, au fost făcute – după mine, repet – fără cusur. Iar faptul că actul suicidar nu s-a petrecut instantaneu, ci după o perioadă atît de lungă de timp pentru o asemenea situaţie, se constituie, de obicei, în indiciu că este un strigăt disperat de ajutor din partea persoanei în cauză.

Dar dacă nu vom şti niciodată ce s-a petrecut cu adevărat în mintea femeii, ştim în schimb, ca de obicei, după o tragedie, de ce sînt, ori mai bine zis nu sînt capabile autorităţile îndrituite să intervină în asemenea situaţii.

Mai precis. Nu există coordonare între cei care trebuie să intervină. Fiecare declară că îşi respectă protocolul, dar protocoalele nu sînt integrate. Nu există dispozitivele necesare unor asemenea situaţii. Nu există oameni antrenaţi special pentru cazuri ca acesta şi alte diferite cazuri de urgenţă. Nu există mai nimic, dar există promisiuni. Şi bîlbe. Doctorul Arafat, Secretar de stat în MAI, şef al Departamentului pentru Situaţii de Urgenţă nu poate răspunde clar la întrebarea „cîte saltele pneumatice  de intervenţie sînt în ţară?”. Ce aflăm, însă, este că în Bucureşti nu există nici măcar una, iar cele cîte or fi, răspîndite prin ţară, sînt din 1981!!! S-au achiziţionat, în schimb, platforme, dar acelea sînt numai pentru cei care cooperează cu salvatorii. Ceilalţi, cu alte cuvinte, nu mai au nici o şansă. Plase nu, bazine cu materiale care să atenueze şocul nu, numai pături. Aşa cum spunea Bianca Oanea la Realitatea TV, ei erau pregătiţi să moară, nu să o salveze. Că eficacitatea unei saltele (sau perne) pneumatice este discutabilă în acest caz e una, că poate fi utilă în alte situaţii, de incendiu la etaje mai mici, de exemplu, recunoaşte şi doctorul Arafat (intervenţia de la Realitatea TV, aici.). Că în capitală nu există nici măcar una, repet – pentru femeia care s-a sinucis ieri a fost adusă, totuşi, cu puţin timp înainte de deznodămînt, din Argeş! – îmi pare absolut revoltător. Că cele existente sînt vechi de 34 de ani e de neconceput!

Promisiunile că se vor achiziţiona materiale există. Concretizarea lor, în aproximativ 4 ani, tot după spusele doctorului Arafat. Ce facem pînă atunci? Comisii. Care comisii de stabilire a vinovăţiilor nu numai că nu mai salvează pe nimeni, dar de regulă constată că mortul a fost de vină.
O comisie care să integreze procedurile, că acum e fiecare cu procedura lui – adunate egal absenţă sau călcat pe picioare – nu se poate face? Atît, să le integreze! Se pare că nu. De ce să prevenim  cînd putem să constatăm tragediile?!
O comisie de specialişti care să stabilească necesarul de resurse materiale si umane, moderne, de calitate, respectiv bine pregătite, nu se poate face? Că ne prinde un cutremur mare cu procedurile si cu comisiile, iar de vină va fi mama natură pentru că s-a zdruncinat, nu pentru că suportă atîta bătaie de joc.

În privinţa responsabilităţilor, să aşteptăm rezultatul anchetei/anchetelor, mai întîi. Că doar nu sîntem în Letonia, unde prim-ministrul a demisionat după prăbuşirea unui tavan al unui supermarket, în 2013. Şi nici nu avem 48 de victime deodată, ci ba un accident aviatic în Apuseni, ba unul pe lacul Siutghiol, ba o sinucidere după o zi şi jumătate de stat şi privit, în Bucureşti.

În final, mesajul medicului psihiatru Gabriel Diaconu:

Scurt mesaj public domnului doctor Arafat și celor de la IGSU, vis-a-vis de finalul operațiunii de intervenție de astăzi în cazul lui E. Îi spun E. pentru că deja presa divulgă numele unei victime, fără vreo preocupare față de demnitatea, sau intimitatea ei. Dar asta e altă discuție. Astăzi, la ora 4:30 – 4:45, am fost acolo. Eram cu o echipă de la Observator, nu văd nici un motiv să nu fac și asta public. Scopul inițial n-a fost să urc până pe bloc, ci să le dau un sincron despre povestea asta, foarte ciudată de la cap la coadă. După care am ajuns acolo, am parcat, am fost la un polițist, m-am prezentat, i-am spus că sunt psihiatru, suicidolog (expert în sinucidere sună prost) și că aș vrea să vorbesc cu coordonatorul intervenției. A ridicat din umeri și m-a îndemnat către doi oameni, un domn și-o doamnă. Am repetat introducerea. Au ridicat din umeri. Că cică ei asigură perimetrul, de intervenție se ocupă SMURD. Am fost la pompierii SMURD. Nici ei nu au fost foarte vorbăreți, dar mi-au spus că e okay să urc la negociatori. Un pompier m-a condus în perimetru. Ușa de la bloc era închisă. Am așteptat să iasă o bătrânică până ne-a dat cineva drumul. După care am urcat cu liftul până la ultimul etaj.

Ce-am vorbit cu negociatorii e confidențial. Și am să păstrez discreția cu privire la conversația altfel scurtă, la capătul căreia le-am spus că sunt aproape (clinica unde lucrez e la nici 5 minute) și că am să păstrez telefonul deschis dacă gândesc că le pot fi util.

Apoi am coborât. Când ne-am apucat să filmăm sincronul pentru jurnal, în fața mea, dincolo de cameră, era un grup de copii. Copii, domnule doctor, care n-aveau mai mult de 10 ani. Vreo 4. Cel mai mic cred că avea 7 ani. Prin spatele meu treceau mașini, leneșe, din când în când câte un trecător mai căsca gura și în sus, să vadă ce se mai întâmplă.

Să mai spun că i-am întrebat de când am ajuns dacă au adus perna și-au refuzat să-mi confirme/ infirme?

Să observ că nimeni nu m-a legitimat? Nu c-aș avea eu fața 100% anonimă, dar eram îmbrăcat ca de muncă, nimic deosebit.

Pentru mine, eșecul operațiunii nu e eșecul negociatorilor. I-am văzut, am vorbit cu ei, desfid pe oricine să arunce cu bolovanul în oameni care au ținut 35 de ore un suicidar în viață. E mai mult decât suficient pentru alte resurse să fie angajate.

Domnule doctor Arafat, nu poți compara București 2015 cu Apuseni (2014) sau Siutghiol (tot 2014). Dacă mi-ar fi povestit altcineva ce-am trăit eu aș fi zis că sunt gogorițe.

Lucrurile nu se schimbă, domnule doctor, dacă oamenii nu se schimbă. Uneori oamenii mai și mor, intervențiile nu sunt de natură divină. Eu știu că fiecare, până la ultimul, dintre colegii mei negociatori și-a făcut meseria până la sânge și a luptat să țină femeia aia în viață. Dar ceilalți, domnule doctor? Chiar așa de banală a ajuns moartea în București încât să lași copiii să se zgâiască la ea? Și în timp ce un om se balansează înspre abis să lași mașinile să circule, anost, pe străduță? Mai mult, dacă vine unul (se întâmplă sub bune intenții și pretenții) și vrea să urce pe acoperiș, să poată să o facă fără minima intervenție a coordonatorului de intervenție? E de râsul curcilor, domnule doctor. E, ca să fiu un pic prețios, epoustouflant. Puteți căuta traducerea în limba română.

UPDATE: Mai cu nerv şi mai cu nervi decît mine, Lidia Marinescu, articol integral aici: „Sări proasto! Sări că te filmăm!”.

Specialiștii nu s-au prea îngrămădit. Marele Bărbat, Salvatorul Națiunii, Raed Arafat a intervenit delicat, așa cum îl știm, că nu a vrut să ne panicheze și să strice și mai rău starea de spirit a populației care abia acum începe să își dea seama că e și ea pe streașina unui bloc. Se știe că el e un om eficient și de acțiune și e păcat ca o sinucidere să îi strice imaginea publică. Așa că rămâne cum am stabilit. Facem un raport, o să cumpărăm și plase și saltele și în general totul e la timpul viitor. Viața femeii s-a terminat, ea e la trecut. Să privim în viitor. Situațiile de urgență nu se rezolvă pentru că altfel nu ar mai fi de urgență și nici nu se face să intervii peste decizia omului. Apreciați că aveți parte de o lecție. Nu mai cârcotiți.