O ratare

13 -15 iunie sînt zilele cele mai negre ale democraţiei noastre originale, post-decembriste, sînt zilele în care, după prima revoluţie transmisă în direct de televiziunile de pretutindeni, o lume întreagă a putut asista la barbaria unui adevărat război civil, început şi petrecut, în cea mai mare parte, în chiar centrul capitalei. Atrocităţile săvîrşite de civili – şase morţi şi aproape opt sute de răniţi – sub ochii celor care, în mod normal, ar fi trebuit să-i apere, ne-au deturnat nu numai drumul pe care crezusem că am pornit, ca destin comun, ci au influenţat şi destine personale, al căror număr nu-l vom şti niciodată exact. E vorba de oamenii care au părăsit atunci definitiv ţara. Dar care, de fiecare dată cînd este nevoie, cu un exerciţiu al libertăţii mult mai amplu şi mai concret decît noi, cei rămaşi aici, şi cu un simţ al apartenenţei la neam şi ţară nealterat, fac ca imposibilul să devină posibil în momente de importanţă majoră. E vorba de o parte din diaspora, de aceia datorită cărora, nu ca număr de voturi, ci ca influenţă asupra numărului de voturi, s-a întors şi rezultatul ultimului scrutin prezidenţial.

13 – 15 iunie sînt acele zile negre cu a căror amintire, an de an, se deschid buletinele de ştiri ale televiziunilor, care umplu paginile publicaţiilor (online sau/şi print) şi ale blogurilor, care rememorează sau descoperă noi întîmplări de atunci şi pe care le întîlneşti masiv pe reţelele de socializare. Sînt istorie. Trăită sau nu, dar în nici un caz uitată.

Anul acesta s-a împlinit un sfert de secol de la reprimarea în sînge a mişcării anti-comuniste Piaţa Universităţii. Şi tot anul acesta, pe 13 iunie, Klaus Iohannis şi-a sărbătorit pentru  prima dată ziua de naştere, preşedinte al României fiind. Vineri, pe 12 iunie, seara, mai în glumă, mai în serios, am întrebat pe Facebook: mîine ce facem, comemorăm mineriada sau sărbătorim preşedintele? După care am aşteptat. Trei zile, în care preşedintele să spună ceva, să scrie ceva pe contul de Facebook, să dea un semn că este conştient de importanţa momentului şi că ne este alături. Nu s-a întîmplat. Să zicem că nu pe 13, dedicată aniversării, dar pe 14? Cînd am aflat că a participat la slujba de duminică, la o biserică din Mangalia. Nu era, oare, cel mai bun moment pentru  cîteva cuvinte, atît? Poate aceleaşi din ianuarie, cînd a marcat împlinirea a 25 de ani de la prima mineriadă, cea din 25 ianuarie 1990, spunînd: „să iertăm acele momente, dar să nu le uităm”.

Ce să înţelegem acum, că a uitat momentul 13 -15 iunie? Că omul Iohannis şi ziua lui de  naştere sînt mai presus de preşedintele Iohannis? Că vorbeşte uneori despre solidaritate, dar cînd e cazul nu şi-o manifestă? Că e rupt de noi, de ţară, de evenimente importante? Că nu contează nici că a cîştigat preşedinţia în dauna urmaşului ideologic al celui care îndemna minerii, acum 25 de ani, să ocupe Piaţa Universităţii? Că nu realizează ce a însemnat cea mai mare şi mai sîngeroasă manifestare anti-comunistă şi pro-occidentală de după căderea (oficială a) comunismului?

Luni, la plecarea în vizita oficială în Croaţia, preşedintele ne-a adus la cunoştinţă că nu a mai comunicat deloc în  ultimele zile cu premierul, care nu i-a anunţat nici plecarea la deschiderea Jocurilor Europene de la Baku, nici în Turcia, unde urmează să se opereze şi că nici „la mulţi ani” nu i-a spus. Tentativă de glumă, evidenţierea lipsei de politeţe a lui Ponta, nu-mi dau seama ce a fost, dar gravitatea faptului de a nu fi fost încunoştiinţat de respectivele plecări nu se poate compara, nicicum echivala cu o dovadă de proastă creştere, sfidare, ori chiar mitocănie.

Indiferent ce a fost sau ce nu, preşedintele a reuşit să mai marcheze o ratare. Ocazie cu care să consemnăm că dacă Ponta a trecut peste aniversarea sa fără să-i facă urări, el a trecut peste un moment extrem de important pentru ţară ca şi cum nu ar fi existat.

PS: Ultima postare pe contul de Facebook al preşedintelui, la ora la care scriu (4:22) este aceasta, de duminică. Cu cele mai bune gînduri, sper ca măcar de acum încolo să vă şi manifestaţi consideraţia pentru noi şi pentru momentele foarte importante nouă şi ţării.