Am găsit textul următor, aparținînd lui Hari Bucur Marcu, pe Facebook, locul unde mi-am petrecut timpul în ultima vreme. Cum orice reconstrucție trebuie să înceapă cu stabilirea adevărului, în ultima vreme îmi pare de nepermis să nu realizăm că cel care are stradă în București și Sibiu, general Vasile Milea, a fost Ministru al Apărării Naționale pînă pe 22 decembrie 1989. Asta înseamnă că morții Timișoarei și o parte din cei ai Bucureștiului au pierit la ordinele lui. Folclorul îl asociază părții bune a istoriei, dar pe ce bază???
Orice militar care acum 30 de ani a deschis focul cu muniție letală, de război, împotriva unui grup de civili, pe străzile Timișoarei și apoi și în alte locuri, știa că comite o crimă. O infracțiune extrem de gravă. Așa cum știa că legea și regulamentele militare în vigoare la acea vreme îi interziceau să execute ordine criminale. Iar lucrurile astea le știa nu pentru că le-ar fi învățat la clasă sau la instrucție, ci pentru că învățase și exersase uzul de armă, materie în care militarul, indiferent de grad și funcție, învață mai întâi condițiile în care se poate înarma un militar cu muniție de război, inclusiv consemnul, misiunea și regulile de angajare în luptă cu armamentul de război, învață imediat după aceea să identifice o țintă, inclusiv după criterii de legitimitate și de legalitate (în poligonul de tragere era sancționat dacă împușca altceva decât ținta pentru care primise ordinul de tragere) și apoi învață că nu execută niciodată foc asupra țintei umane decât dacă aceasta este fie un inamic legitim și legal, fie o persoană care încalcă consemnul pe care militarul înarmat este obligat să îl urmeze, cum ar fi consemnul de apărare a unui obiectiv, în acest ultim caz fiind obligatorii somațiile și focul de avertizare, înainte de împușcarea propriu-zisă. Învățând el toate astea, militarul află prin excludere că oricare alte condiții de uz de armă sunt ilegale și implicit imorale. Deci, când un militar și-a armat pistolul sau pușca cu muniție de război, a îndreptat țeava acelei arme individuale asupra unei mulțimi, chiar și numai asupra câtorva civili, pe o stradă sau într-o piață din România lui Ceaușescu și a apăsat pe trăgaci, acel militar era neapărat conștient că comite o infracțiune. Iar dacă în urma focului executat de el s-a produs cel puțin o victimă, atunci militarul știa că a devenit un criminal.
Mai departe, când un comandant a dat ordinul de deschidere a focului asupra unui grup de civili evident neînarmați și imposibil de identificat ca un inamic legitim și legal, după dreptul războiului, acel comandant, fie el comandant de grupă de infanterie sau de divizie mecanizată, știa precis că comite o infracțiune de natură criminală.
Așa că procurorii militari, chiar în acel moment, al zilelor de 17 – 19 decembrie 1989, în Timișoara, ar fi trebuit să constate săvârșirea infracțiunii de ucidere cu premeditate, să culeagă probele necesare și la îndemână, cum ar fi gloanțele trase, care au lovit civilii și atribuirea lor unor arme precise, cu serie și tabel de posesie, astfel încât să se știe precis și nominal cine a comis crimele. Dacă nu au făcut așa, au devenit complici la crimă în masă. La fel cum tot complici la crimă în masă au devenit și dacă nu au cules probe din care să rezulte cine a dat ordin de executare a focului cu armamentul de război asupra civililor.
De ce ar fi relevante observațiile de mai sus? Deoarece ele contrazic teza că Armata ar fi tras în civili, la Timișoara, București și în oricare altă parte, în zilele premergătoare căderii regimului Ceaușescu. Au tras militarii dar nu Armata. Iar cei care au tras efectiv știau că devin criminali.
Ca să fi tras Armata, ar fi trebuit ca Armata să fi avut o legislație care să îi fi permis să tragă în cine vrea și nu doar în inamicul clar identificabil și nu doar în cei care încalcă consemnul de pază al militarului înarmat cu muniție de război. Dar nu exista o asemenea legislație. Ar mai fi fost obligatoriu ca Armata să fi avut un program de pregătire de luptă a militarilor specific intervenției asupra populației civile. Nu a avut așa ceva. Așa cum nu a avut nicio obligație să accepte vreo misiune de luptă în afara cadrului legal și în contradicție cu legile naționale și internaționale, care protejează civilii în caz de război.
Deci, Armata chiar să fi vrut, nu a putut să tragă, deoarece nu avea legi, regulamente, programe, proceduri și motive legale să tragă.
În schimb, au tras militarii. În frunte cu ministrul lor, Milea Vasile. Desigur, Milea a tras cu propria sa mână doar cartușul care i-a luat viața, într-un gest de ultimă lașitate, scăpând astfel de oprobiul moral și de condamnarea penală pentru faptul că a ordonat subordonaților să facă uz de armă de război împotriva civililor neînarmați și neconstituiți în inamic. Aspectul că acei civili erau chiar compatrioți de-ai lui și de-ai militarilor criminali este suplimentar moral aspectului penal.
